61 de ani de la Revoluția din Ungaria

Revoluția din Ungaria, cea mai însemnată mișcare anticomunistă, petrecută la doar 11 ani după razboi, a tras primul mare semnal de alarmă față de regimul criminal impus de Moscova. Din păcate mișcarea a fost înăbușită cu arme și tancuri, dar asta nu a stins dorința de libertate a oamenilor… Și nici demnitatea nu le-a putut fi confiscată, nici cu amenințări nici cu ani grei de pușcărie, așa cum s-a întâmplat și la noi cu studenții care au fraternizat cu eroii din Ungaria. Demonstranții, fie că s-au aflat la Budapesta, București sau mai ales la Timișoara, oamenii le-au arătat rușilor ca teroarea nu-i va supune. La noi, la Timișoara, unul dintre ofițerii veniți pe tancuri cu rușii in ‘44, Marin Dragnea – fiind deja colonel si comandant de garnizoană – a dispus arestarea sutelor de studenți care au protestat împotriva invaziei ruse din Ungaria. În acel lot de arestați se afla și Președintele Asociației Foștilor Detinuti Politici Octav Bjoza și alți oameni care trăiesc și pot depune oricând mărturie. Până când cei care au făcut astfel de crime sunt încă în capul mesei, nederanjați de nimeni, iar victimele stigmatizate și nereabilitate, câta vreme Dragnea a fost medaliat de Putin prin Ambasadorul rus de la București acum recent, câta vreme este încă cea mai importantă voce a Veteranilor de Razboi (menținută într-un mod artificial) iar foștii studenți arestați de el au pensie de trei ori mai mică, ar trebui sa ne fie cam rușine că acceptam asta. 

Respect acelei generații de tineri curajoși care s-au luptat cu mâinile goale împotriva celui mai cumplit regim politic, care iată nici astăzi nu a murit de tot.

Artiștii, moartea și presa

 
Ipocrizia și manipularea vizează doar în aparenta persoanele publice, acum vorbind despre artiști, fie ei actori sau muzicieni, iar in cazul lui Ioan Gyuri Pascu ferice de noi toți, și una și alta. Recent site-ul Libertatea a publicat o filmare de la mormântul lui Gyuri, din Agnita, in care câțiva artiști prieteni și au amintit de momentele frumoase și au și cântat un cântec de al lui. Ziariștii manipulatori nu au putut vedea decât un singur lucru: ca Dana, fosta lui soție nu a participat la parastas. Nimic mai fals! Fix ca in Caragiale… Acesta nu a fost un parastas, ci o comemorare care mai apoi a continuat cu un spectacol la Casa de Cultura din Agnita, unde am cântat și eu alături de mai mulți artiști. Iar Dana, evident, nu a fost aici și este treaba ei dacă a făcut sau nu parastas și unde l-a făcut și cu cine. Este fix treaba ei. Este o chestie pe care mi-a relatat-o acum câteva zile de Zoltan Butuc, actor și muzician mult mai apropiat de Gyuri decât am fost eu vreodată. Amărăciunea lui Zoli m-a făcut sa scriu articolul asta. Amărăciunea lui și bucuria pe care am văzut-o in ochii oamenilor din publicul strâns in Casa de Cultura din Agnita, la spectacolul organizat de Ioan Oliu.
Zoltan Butuc pe scena Casei de Cultura din AgnitaDa. Ipocrizia care nici măcar nu se mai disimulează ca pe vremuri! Modul asta de a te preface sensibil și interesat atunci când un om e la necaz sau chiar mort, a devenit politica oficială a presei cam de la începutul anilor 2000 încoace. 
Imi amintesc bunăoară, ca la procesiunea de înmormântare din septembrie 2000 a lui Vali Sterian, deși a fost o mare de prieteni apropiați dar și oameni din publicul acela excepțional care l-a regretat sincer, nu am văzut picior de presa la Bellu. Sau poate ca au fost ziaristi, – caci încă mai erau oameni de condei – dar au avut discreția pe care am avut-o toți. Nu am văzut nicăieri comentându-se de ce au cântat la mormânt Doru Stănculescu și Sorin Minghiat, nici nu am văzut vreodata filmarea pe undeva și nici nu am aflat vreo bârfa ieftină despre superbul gest al lui Prezidente, care a turnat o sticla de vodka undeva in preajma locului de veci al dispărutului prieten.
Apoi in 2007 in vara, la ingropaciunea lui Motzu Pittiș lucrurile au „evoluat” radical! OTV ul era in tot și in toate, chiar dacă siglele de pe veste și microfoane erau diferite. Cameramani cocoțați pe monumentele funerare de pe aceeași alee a artiștilor din Bellu, sorbeau fiecare pas al masonilor care defilau mai dihai ca la armata, iar ei, ziaristii vanatori nu ratau nici un detaliu care ar fi putut face audiență.
La moartea lui Cristi Paturca a fost la fel. Presa, hiene, senzationalescu gen diaconescu, din nou. Aceeași presa care nu a scris decât sporadic despre muzica acestor artiști, care altfel, erau niște „depășiți de vremuri, niște prăfuiți”. Ei erau artiștii de care își aduceau aminte din an in paste, așa cum le cădea lor bine, eventual la vreun 21 decembrie…
Și acum când scriu despre Cristi Paturca mi am adus aminte ca și in 2000 o parte a presei o luase deja razna, am acasă un exemplar al ziarului Național care a gasit de cuviință sa publice o fotografie in care și eu și Cristi și alții, îl duceam pe Vali in sicriu, atunci când a plecat pentru ultima data din studioul B’ Inisor un studio care i-a fost atât de drag. Aceeași presa care îl înfierase și care aplaudate arestarea lui preventivă de după accidentul de la Romană…
Ce vreau sa zic este ca de fapt impostura presei este o batjocura la adresa tocmai a publicului! Pana și a publicului ăla minunat in fata căruia am cântat miercurea trecută la Agnita… Publicul este ținta, artistul e mort, dar publicul este miza! El aduce bani, el face audiență, e ca la vot, el bagă buletinul in urnă. 

La fel și in cazul lui Gyuri. Nu contează durerea, adevarul. Contează scandalul care cred ei ca le vinde pagina aia virtuală…Nu! Pe noi artiștii nu ne pacăliți, voi păcălicilor! Și surpriză: nici pe oamenii aia din public pe care credeți voi ca ii prostiți, nici pe ei nu ii veti mai prosti. Sa vedem cum va veți descurca scriind voi între voi compuneri in fata clasei. Șapte clase mai jos.

Folk Bun la Rock FM cu Dana Florian in 25 septembrie 2017

Cu doar cateva zile inainte ne-am intalnit la spectacolul Remember Vali Sterian la Beraria H si ne-am bucurat de revedere asa cum ne-am bucurat de intalnirea cu toti ceilalti colegi de breasla, pe care nu-i vedem chiar in fiecare zi. Eu tocmai am cantat cu prietenii si colegii Hrubaru si Coiotu` iar chitara mea cumparata de curand mi-a facut niste probleme si am plecat mai devreme decat mi-am propus. De aia nu am prins micro recitalul ei, dar stiam deja ca va veni in direct la noi la radio si o voi asculta impreuna cu ascultatorii fideli care asteapta in fiecare seara de luni folkul cel bun.

Dana Florian a reapărut pe scenele folkului in ultimii ani, după o prezenta meteorica la începutul anilor 90, păstrând filonul stilistic tradițional al perioadei de glorie din vremea Cenaclului Flacăra.

O femeie firava și puternica in același timp, o voce specială ascunsa in spatele unui munte de emoții, așa mi s-a dezvăluit Dana Florian, luni seara la microfonul din studioul Rock FM. Rudă prin alianță cu marele căutător și dătător de sounduri experimentale  Mircea Florian, Dana nu are nimic din avangarda lui, dar are o căldură și un autentic întâlnite de mine demult, în vremurile Cenaclului Flacăra!

A fost o seară veselă, care a împrumutat ceva din glasul zglobiu al Danei Florian, o artistă  bine venită pe scena de acustic, unde vocile feminine sunt mai rare ca diamantele!

Si a mai fost o premiera: dupa schimbarile din grila de programe Rock FM  Lucian Boariu a venit pe tronsonul de seara ceea ce a insemnat ca a devenit noul coleg supervisor tehnic al emisiunii Folk Bun. Succes colegului Alin Dinca in programul de dimineata!

Folk Bun cu Dan Byron, editia din 18 septembrie 2017

Cu Alin Dinca Coiotu si Dan Radu Byron

Emisiunea din 18 septembrie 2018 a adus in fata ascultatorilor Rock FM un artist pur sange, cu har si cu stiinta de carte (muzicala si nu doar), dar spre nesansa folkului a ales ca exprimare alte curente muzicale, a cantat o buna bucata de vreme in limba engleza, ceea ce l-a indepartat definitiv de new wave-ul acusticului romanesc cu radacini post-cenacliste.

Pe Dan il stiu din adolescenta, cand destinul ne-a nimerit pe amandoi intr-un liceu de muzica demn de scrierile lui Kafka, dar in care daca voiai sa inveti muzica invatai si, foarte important,  aveai si de la cine! De aceea, ca om de meserie nu m-a mirat niciodata maiestria  instrumentala a lui byron, in acesti 20 de ani de cand nu ne-am mai vazut, ba mai mult, m-a bucurat atitudinea de om liber pe care a avut-o mereu, dupa ce a scapat ca din pusca din cele patru laturi ale unei scoli cu iz de penitenciar. Un artist care si-a asumat inca de la inceputuri drumul mai greu si asta pentru ca a avut un crez de la care nu s-a abatut, chiar si atunci cand rand pe rand, colegii de scena au parasit corabia.

Recunosc, Dan Byron m-a cucerit definitv abia in ultimii ani cand  s-a incumetat sa cante in romaneste, dupa ce in trecut colaborase cu nume importante din folk, de notorietate fiind concertele cu Nicu Alifantis si Alexandru Andries, iar cel mai recent album de autor m-a facut sa exclam: ” Bai. uite asa ar fi trebuit sa sune albumele folk post-moderne!” Am si o piesa preferata „Tara asta”, un protest cum imi place mie, dar construit in mod absolut genial pe o bossa-nova, care tradeaza perioada aia a noastra comuna de inceput de ani `90 din liceu!

Din pacate pentru publicul folk, Byron este in pozitia celui care tocmai a ratat o cariera stralucita pe plaja lor, asa cum Andra – dupa cum am glumit in emisiune – ar fi putut fi poate cea mai valoroasa cantareata de muzica populara transilvana, daca acum mai multi ani, nu s-ar fi consacrat in popul romanesc, ala care nu ne prea place noua! Poate fi infirmitatea mea si nicidecum limitarea lui Dan, care s-a hranit in adolescenta cu muzici anglo-saxone ce i-au calauzit pasii, modelandu-i atat de atat de interesant soundul, inflexiunea vocala si alte orchestratii care il reprezinta.

Dar dincolo de trebusoarele care tin de muzica, paradoxal as zice, forta invitatului din 18 septembrie de la Folk Bun sta in versurile lui!  Ele mi-au amintit de poetul Liviu Visan care zice intr-o poezie  undeva ca „eu n-am scris poezia, am trait-o”! Nu am mai aflat asa profunzimi si metafore de geniu decat la vreo cativa folkisti nu foarte multi, in cazul lui insa, productia sunand mult mai „vest”. Am plecat iar de la radio cu regretul de a fi petrecut doar o ora cu un artist exceptional, un artist  constient de misiunea lui si de faptul ca metafora lui descatuseaza! Multumesc Dane, te mai astept la Folk Bun.

Cronica emisiunii Folk Bun cu Ivan Patzaichin si Nicu Covaci, Rock FM, 11 septembrie 2017

Este greu in astfel de momente rare, sa eviti cuvintele mari. Incerc sa ma tin departe de exaltarea multor oameni din presa – exaltare vinovata sau nu – care atunci cand au invitati de mare calitate, impacheteaza mereu in senzational intamplarea in sine, de multe ori  colegii de breasla „murdarindu-se” la gura – nu de engleza,  vorba baietilor de la Parazitii – ci cu putina glorie „imprumutata”. Socotesc eu ca niciodata gloria unor oameni ca Ivan Patzaichin si Nicu Covaci nu poate fi nici intinata si nici atinsa de acel derizoriu, in care o parte a presei de astazi ar putea-o trage chiar fara voie. Si in seara de luni 11 septembrie, emisiunea Folk Bun a fost cred, doar o gazda discreta a unor zei care nu si au pierdut maretia si mai ales modestia de dupa aparenta cadere din Olimp.

Caci da, multi oameni grabiti si inarmati cu argumente legate de o zgomotoasa evolutie, au tendinta sa-i reduca pe oameni ca Ivan Patzaichin si Nicu Covaci la dimensiuni comune, iar aceasta „comunizare” este totusi v-ati prins, un pui mic si perfid al marelui comunsim.

Este cred inutil sa argumentez de ce l-am invitat pe Ivan Patzaichin la o emisiune de folk, dar pentru cei putini care nu stiu, spun ca Ivan este de mai bine de 20 de ani de cand stiu eu (perioada este cu siguranta si mai lunga) spectatorul cel mai constant si mai discret al concertelor din folk si rock, de altfel a si amintit in cateva randuri de fosta Casa Eliad, un adevarat Cartier General al folkului de dupa evenimenimentele din decembrie `89. Acolo la Casa Eliad, (o casa de cultura atat de goala de continut astazi), – paradoxal, daca ne gandim ca spre deosebire de anii 90-2000,  Eliadul a fost  reabilitat de Primaria sectorului 3 – s-au scris pagini de istorie ale folkului, asa cum nu se vor mai scrie vreodata! Acolo in fieful lui Valeriu Sterian si al lui Doru Stanculescu, in „casa” pastorita de Mircea Bodolan, Doru Rizescu si regretatul Cristi Gindasanu au cantat nu doar artistii folk, ci multe alte personalitati din rock si blues, nu pun la socoteala pleiada actorilor care au frecventat locul. Au fost mai multe inimi care au batut acolo, dar ultima operatie pe cord deschis a insemnat si disparitia locului de poveste Folk Club Casa Eliad. Cu amintirile astea pretioase a venit Ivan la microfonul unei emisiuni care se incapataneaza sa spuna ca folkul poate fi inca acea poezie cantata care ne-a facut tuturor o secunda de viata mai frumoasa.

      Aparitia celeilalte legende romanesti autentice Nicu Covaci a fost de fapt rezultatul unui mic complot, impreuna cu Alin Dinca si cu managerul Phoenix am pregatit surpriza care avea sa fie una evident primita cu bucurie si de Ivan, dar si de public. Probabil ca o astfel de alaturare a doua personalitati, una din sport si una din muzica, ambele de o valoare colosala i-a mirat pe multi, dar mirarea a fost de scurta durata, ambii invitati simtindu-se extraordinar impreuna si completandu-se mai mult decat m-as fi chinuit sa reglam noi ceva, sa organizam vreun interviu special, care s-ar fi dorit  epocal, sau mai stiu eu cum.

Firescul celor doi oameni – pentru ca inainte de a deveni doua figuri emblematice fiecare in domeniul lui, Ivan si Nicu sunt niste oameni pusi pe munca si cu suflete mari de romani – firescul celor doi  ziceam,  a facut ca misiunea noastra a gazdelor din studio sa fie una mult mai usoara. Ivan ne-a povestit despre cum a invins curentii si valurile in proba de la Olimpiada, iar Nicu ne-a declarat pentru a cata oara ca va fi pana la capat acelasi luptator impotriva raului care trebuie starpit, iar aici nu avem cum sa nu il credem, pentru ca spiritul lui justitiar a fost cel care ne-a facut pe toti sa il iubim.

A avut Nicu Covaci si un eveniment fericit de anuntat, concertul de a doua zi din Beraria H, unul dintre acele concerte aniversare care au bucurat anul asta pentru a cata oara generatiile de rockeri care au crescut cu muzica Phoenix, parinti, copii si nepoti deopotriva. Si aici am sa spun ca la anteriorul spectacol de la Arenele Romane am fost vrajit de multimea de artisti stransa in jurul marelui haiduc al muzicii romanesti, de emotia si de cantarea exceptionala care a fost, chiar asa in conditiile in care s-au perindat pe scena zeci de artisti! Nu-i la indemana oricui asta, iti trebuie experienta, stomac si portia aia de genialitate care il face pe Nicu atat de special! Si carei trupe din lumea asta ii este dat sa faca un concert in care sa se cante doar cantecele ei, sa dureze cateva ore si toate piesele sa fie hituri, sa fie cantate de absolut toata lumea din public, vers cu vers?

Si asa ca de final, am consemnat  o alta premiera, difuzarea la Folk bun a primului cantec publicat de  Cristi Buica pe noul album, „Unii canta altii beau”,  care a avut darul sa ii aminteasca mai ales lui Nicu de cisternele de bere baute in ultimii ani, pentru ca deh, Spania e torida aproape tot anul.  Si aici recunosc, as fi facut la fel…poate nu cisterne, dar asa vrem doua butoaie ca la Calafat, tot as fi ras.

Multumesc Ivan Patzaichin, multumesc Nicu Covaci, sper sa ne mai  vedem de multe ori in viata asta, in formula asta! Si da, Folk bun la toata lumea, cum e obiceiul locului.

 

 

Cu Trupa Dor la Rock Fm si cu alte chestii inregistrate. Emisiunea Folk Bun din 4 septembrie 2017

           

Alin Dinca, Dorin Andone, Cristi Dumitrascu, Danna Zamfirescu și Razvan Pisău.


Trupa Dor, live la Rock FM.

Aveam convingerea ca va fi o emisiune specială, chiar și numai dintr-un motiv profund subiectiv, legat de o întâmplare simpla, in care eu și Dorin Andone, umăr langa umăr am trecut printr-o cumpănă. Însă ora petrecuta impreuna cu Dorin și trupa Dor in studioul Rock FM, in seara de luni 4 septembrie, a depășit orice așteptare! 

         Nu m-am gândit nicio clipă – deși foarte mulți ar fi fost probabil tentați sa o facă – nu m-am gândit sa fac vreo comparație cu trupe de folk în care au cântat actori de a lungul vremii, de la Motzu Pittiș încoace. Iar emisiunea a inceput ca o lovitura de ciocan binefacatoare, cu o transpunere imediat in atmosfera calda si neostentativa in care te introducea Motzu la fiecare concert al trupei Pasarea Colibri, pe vremuri… Dorin a inceput cu un monolog care ne a dus pe toti imediat in poveste, cu o naturalete si cu o pricepere  care nu stau la indemana oricui si spun asta pentru ca sunt multi actori care nu reusesc sa faca trecerea de pe scena teatrului pe scena muzicala, fara ca actul in sine sa strige : „Da eu sunt actorul si am venit aici sa va aduc acel altceva pe care voi nu il aveti! ” 

Colegii lui Dorin din trupa asta cu singurul cuvant romanesc intraductibil,  Danna Zamfirescu și Razvan Pisău sunt unii dintre  cei mai discreti artisti care au trecut prin studio la Folk Bun, si care mi se pare ca se potrivesc excelent cu el, ba chiar se simt ca pestii prin apa atunci cand porneste motorul barcii acesteia fermecate, odata cu primul acord. Bucuria autentica de a canta a celor 3, este o chestiune care m-a transpus imediat in starea aceea de bine, in care orice realitate ingheata, si pentru vreo cateva minute poti zbura cu mintea oriunde. Probabil ca nu a fost intamplatoare audienta uriasa a transmisiei live pe fb, si probabil ca sinceritatea si curatenia muzicala, autenticitatea inclusiv a pieselor cu origini traditionale romanesti au cucerit fulgerator inimile ascultatorilor de folk si rock, carora probabil ca le era dor de asa ceva. Asa cu imi era si mie.

In recital Trupa Cetatea&Cristi Dumitrascu, Bacau, Teatrul de Vara Radu Beligan.


Ovidiu Mihailescu, Cristi Dumitrascu si Adrian Bezna, in recital in Parcul Trandafirilor, Bacau

Valoarea muzicala si umana a artistilor din Tupa Dor a facut ca interviurile despre ceea ce s-a intamplat la Bacau la Salonul de folk si blues sa nu para cumva un corp strain, ci o parte din spectacol, asa cum a si fost. Nu a fost usor ce gestionat aceasta alergare intre catecele altor folkisti pe care le-am difuzat  in legatura cu festivalul, interviurile cu Talal Hamad, Maria Gheorgiu, Cosmin Vaman, Alexandra Andrei Vali Racila si muzica cantata cu toata fiinta acolo, live in studio. Toate au fost posibile  in doar o ora de show datorita lor, a invitatilor de la DOR, care cu eleganta si discretie au daruit tot ce puteau darui,  intr-un emisiune organizata ca o garnizoana a bucuriei! Si daca tot am vorbit despre organizare, ce mi-as mai fi putut dori intr-o editie in care am putut asculta si vechi si noi, de la Alexandru Andries la Adi Bezna, de la OCRU la Ovidiu Mihailescu, nu mai vorbesc depre Dinu Olarasu dar si evident despre  premiera absoluta care s-a numit trupa Cetatea si care a si deschis seara cu un cantec superb numit Carusel, (caci nu-i asa, viata noastra toata-i un carusel)?.

       Cetatea a deschis seara de luni cu aceasta inregistrare realizata intr-un stuidio imprivizat afara printre greieri, (se si aud clar pe master), asa cum a facut-o si la Bacau in urma cu doua seri, acolo unde am avut bucuria de a canta impreuna tot recitalul , inclusiv o piesa a vechiului Contrapunct ! Dar despre aceasta trupa cu o istorie singulara, absolut speciala, va voi povesti intr-un articol viitor si intr-o emisiune exclusiva, in care veti putea asculta povesti muzicale, ba mai multe,  vanatoresti / militaresti, si chiar veti afla despre un instrument muzical inventat de ei pe vremuri, probabil unic, numit Rastelofon!

La Teatrul de Vara Radu Beligan cu Marcel Balan din trupa Cetatea

Cam asa a fost prima emisiune de septembrie luni, ca sa il parafrazez pe Frank Sinatra al Romaniei, asa cum ii spun lui Horia Brenciu intelectualii de la Tapinarii. Folk Bun la toata lumea, as usual!

Noi nu

 Doi neurochirurgi de astăzi nu vor mai opera români la București, ci de mâine poimâine oameni mai norocoși prin alte țări. Oriunde ne putem probabil juca , dar nu în sistemul medical. Văzând filmulețul cu mărturiile chirurgilor, m-am hotărât în fine, după aproape o lună, să vă povestesc experiența medicală din ziua accidentului rutier din 9 august. Și nu ca să atrag atenția narcisist asupra mea, nu ca să mai preia presa tabloidă postarea și să inventeze știri – când știri sunt slavă Domnului importante in țara asta – ci pentru a spune încă o dată răspicat ca „Noi nu”! 

      Noi nu putem închide ochii la nesfârșit, nu ne putem preface că oamenii nu mor din cauza nepăsării și să ne facem că nu vedem și să sperăm doar, că poate nouă nu ni se va întâmpla! Eu nu am putut să întorc capul la Craiova. Am văzut o mulțime de oameni în suferință, bătrâni sau tineri, țigani sau români, oameni, care sufereau pentru că era murdar, pentru ca era personal medical insuficient, pentru ca nu mergeau aparatele de investigații, care poate le-ar fi ameliorat starea. Colegului Cristi Cristian Hrubaru i s-a întâmplat la fel într-un alt spital de provincie, când a fost investigat cu mare întârziere după încercări aberante, iar diagnosticul a fost până la urma eronat. Avem datoria zic, să nu întoarcem capul și să punem degetul pe rană.
    9 august, Perisor-Băilești-Craiova
   Acum o lună, după pierderea stării de conștientă, cu o forma de amnezie retrogradă în urma șocului, (când în primele 40 de minute nu îl recunoșteam nici pe Andone Dorin cu care fusesem în mașină), poliția a venit la vreo jumătate de ora la locul accidentului, iar Ambulanța după o oră !!! , chemată de Andone nu de poliție… La spitalul din Băilești nu exista sau nu funcționa tomograful, și nici jucăria cu care se face radiografie, deși eram cocoșat de durere de spate. După ce au auzit că am leșinat la impact m-au imobilizat în ambulanță cu cervicală și tot tacâmul și m-au trimis la Județean la Craiova, respectând procedura până la ultima virgulă. După încă o oră de drum ce să vezi? La UPU nu au gasit targă de transfer sa mă bage în investigații, și m-au dat jos de pe targă ambulanței în mijlocul triajului ca pe un sac de cartofi, nimeni neavând habar că după un accident violent de mașina, la mai bine de 3 ore de la producerea lui sunt întreg la cap sau coloană. Le-am dat inclusiv centura cercicală de la gât, ca aveau oamenii nevoie de ea sa ajungă la altă intervenție… S-a ales praful de toată procedura de până atunci…

            La 17 s-a produs accidentul. La 21 eram prin curtea spitalului din Craiova și încă nimeni nu mă consultase. Pe la 22 m-a vizionat sumar la coloană doctoriță de la urgențe, fără să mă poată băga la radiografie, deoarece nici aici nu funcționa aparatul. Abia la 1 și ceva dimineața am reușit să intru la tomograf care era musai de făcut, ca sa ma asigur că nu e nimic stricat prin cap, noroc cu nea Marin Neacsu că a venit într-un suflet la spital și a stat cu mine pe acolo, că altfel eram fiul ploii. Tot noroc a fost că am ajuns la Spitalul Militar din București, dar firește că primăvară nu se face doar cu unul doua spitale de prin Capitală.

        

       Ce vreau sa spun este ca doctorii ăștia de la Neurochirurgie de la Colentina, din filmulețul celor de la Recorder, arată tot un fel de chestii d-astea ca în Kafka și bine fac trăgând un semnal de alarmă. Din păcate, cred ca icebergul e mult prea aproape pentru ca alarma doctorilor să ajute Titanicul să nu se ducă la vale. Și valea așa înseamnă din păcate o mulțime de oameni care in mod normal ar fi trebuit sa scape și care nu au scăpat din cauza ignorantei, ticăloșiei și corupției. Și da, colegul și prietenul Alin Dinca cântă bine și urlă la morile de vânt că într-adevăr Corupția ucide.

Later edit

Abia la 3 săptămâni de la accident, după alte investigații la Spitalul Militar pentru că durerea de spate persista, am descoperit la Tomograf două coaste rupte. Noroc ca nu au perforat mai departe în plămân, ca era groasă. Și dacă s-ar fi întâmplat asta, ce șanse as fi avut in după amiaza în care Ambulanța a venit la o ora după accident?

Folk Bun cu Dan Chebac și Puiu Cretu, emisiunea din 28 August 2017, la Rock FM

Intr-o noapte de decembrie, chiar in ajunul Crăciunului, am petrecut câteva ore rare alături de Vali Sterian. Era anul 1999. Un an de cotitura in viața lui Vali, după accidentul groaznic in care fusese implicat in septembrie, când după o șicana in trafic a unui sofer de autobuz RATB, Vali a fost acrosat de autobuz și s-a oprit in clădirea de pe sensul opus. În urma accidentului și acum bizar in ceea ce privește vinovăția, au murit doi oameni, care se aflau in mașinile aflate pe sens opus și care au fost lovite de autobuzul RATB.

Revenind la noaptea de decembrie, Vali a rămas printre ultimii in seara de Ajun in Casa Eliad, cartierul general al folkului românesc in acea vreme. Și așa, am rămas la prima masa din stânga, de langa scena, noi, câțiva tineri și marele Vali Sterian, un pic mai ezitant și marcat de acea luna de zile in care a executat arest preventiv, o perioada care l-a măcinat teribil. Acum când scriu, realizez ca a fost al doilea Ajun de Craciun pe care l-am petrecut cu Vali, după cel din 1997, in noaptea in care am înregistrat cu băieții din Contrapunct vestita noastră piesa „Bulgări”! Dar despre asta am sa scriu alta dată!

Revenind, atunci in noaptea lui 24 decembrie 1999, atunci mi-a vorbit Vali pentru prima data despre Dan Chebac și caii lui liberi, zugrăvind-mi un tablou autentic:  „Dan cu cântecul lui senzațional și cu parul lui lung, Dan la care ne uitam toți cu admiratie si ravneam ca intr-o zi sa fim ca el”! Ei bine, de fapt el, Vali, ne spusese cum ne uitam noi acum la el, cu aceeași admiratie și cu speranța ca vreodată vom ajunge la performanțele, notorietatea și mai ales verticalitatea lui proverbiala!
   Au trecut 18 ani fără câteva luni de la episodul din Eliad. Eu aproape ca am ajuns la vârsta lui Vali de atunci, dar nici nu pot visa încă să ating nivelul de creație și performanța pe care le atinsese el la patruzeci și ceva de ani, și este adevărat ca după 2000, epoca folkului a început sa apună, dar asta nu schimba cu nimic evidenta. 

        Iată-mă acum, în anul de gratie 2017, la microfonul Rock FM, față în față cu Dan Chebac, unul dintre artiștii care l-au inspirat pe Vali in anii ’70, așa cum, ne-a dat el noua aripi la mijlocul anilor ’90! Am descoperit un om foarte echilibrat, cu simtul umorului, cu vocea „deosebit de odihnita” după 30 de ani de necantat, (asta a fost gluma preferata a serii de luni), dar dincolo de gluma, vocea lui Dan Chebac este una dintre cele mai bune voci care au trecut prin emisiunea Folk Bun, ceea ce explica iată și după atâta timp succesul uriaș  din anii de glorie. Un om pe care succesul nu l-a alterat, ba chiar mi-a mărturisit, a realizat ca e un pericol sa îți închipui ca dacă la un moment dat lumea te recunoaște pe strada și vorbește despre tine, e un pericol real sa crezi ca ești mai mult decât un simplu om, care la un moment dat a avut șansa sa se exprime prin muzica lui! 

„Asta nu e decât un cerc, lumea are mai multe cercuri, nu am crezut niciodată ca sunt mai cu moț, ca sint cocoțat pe acel piedestal pe care ești adesea ești tentat in tinerețea naiva pe aripile  succesului, sa crezi ca te-ai așezat acolo sus, și ca ți se cuvin mai multe decât unui om normal”!

   A plecat din tară în plină forța artistica, la 28 de ani, și poate ca Romania a pierdut un mare artist, dar sigur artistul a câștigat o viața liberă, intr-o Europa civilizata, fără tovarăși, securiști, defilări și milițienii care îl tundeau pe unde îl prindeau.

   Folk Bun de luni 28 august, a fost un moment istoric așa cum frumos comenta cineva pe Facebook, o restituire și o dovada ca atunci când un om își asumă, poate descoperi ca exista viața și după muzica și succes, și ca da, se poate jertfi o astfel de reușită după care alții aleargă toată viața și mulți ies pe locul 2, se poate jertfi o reușită spuneam, dacă miza este libertatea, libertatea de exprimare in primul rand și dreptul de a nu fi de acord cu vorbitul in șoaptă și cu aberațiile de care noi nici acum după 40 de ani nu ne am lecuit. 40 de când a plecat Dan și aproape 30 de când cică a picat comunismul. 
    

O alta întâlnire frumoasă a fost și aceea dintre Dan Chebac și Puiu Crețu, care s-au cunoscut personal chiar in studio, după o corespondenta pe internet, așa ca între artiști, Puiu fiind unul dintre puținii artiști folk ce includ in playlistul din concerte superbele cântece marca Dan Chebac, pe care le-am difuzat si noi luni! 

Ar mai fi de spus ca aceste cântece sunt reînregistrate și reorchestrate de un artist italian de mare anvergura Gianluca D’Alessio, care a gasit cheia unor aranjamente instrumentale absolut potrivite și de bun simt in opinia mea, iar asta dovedește măiestria orchestrală nu este la îndemâna oricui iar aici,  Dan Chebac a făcut o alegere potrivită cu felul sau corect de a se raporta fata de el însuși, de colaboratorii aleși dar și fata de public. Acesta, publicul, va fi de acum un pic mai bogat, iar albumul de restituiri ale unor cântece salvate după 40 de ani și puse in valoare va intra definitiv in istoria muzicii românești compuse pe verusuri si nu pe vorbe. 

Mulțumesc Dan Chebac, mulțumesc Puiu Crețu și va mulțumesc tuturor celor care ne urmăriți im fiecare luni seara la radio și pe fb. 

Și uite pentru ca nimic nu e întâmplator, acum când scriu aceste rânduri, Oliver Sterian împlinește o vârsta a deplinei maturității, la mulți ani Oliver, sa fie cu sănătate și nu uita ca te aștept in studio sa vorbim despre muzicile tale și ale dragului nostru Vali. 

Folk bun la Rock FM, 21 august 2017. Ediție înregistrată la Calafat, care ar fi trebuit sa poarte un nume: „Magia serilor din SUD”.

Printr-o socoteală a celui care guvernează viețile noastre, vreme de douăzeci de ani nu am mai călcat prin Calafat, orașul pe care l-am cunoscut pe când aveam eu in jur de douăzeci de ani, când într-un decembrie înghețat, căutam cu Teodora Ionescu un loc unde să ne încălzim, după ce descoperisem cu uimire că în urbea olteană nu existau taxiuri! Teodora, cel mai tare jurnalist radio folkistic și atunci și acum, a încheiat discuția noastră filosofico-muzicală adormind înfrântă de frigul năprasnic de afară, în poziția in care noi conversam, aplecați pe un calorifer uriaș de pe holul unui camin pe unde erau cazați folkiștii participanți la Festivalul Floare de Ger.
     

 Nu știu sigur dacă în noaptea aia sau în următoarea, am trăit una dintre cele mai interesante nopți din viața mea, probabil intr-o camera/sala/birou din casa de cultură, în compania blândă a aceluiași Dan Vană, un om și artist prea mare pentru un oraș atât de mic, în care m-am delectat cu toate cântecele de geniu ale lui Dinu Olarasu, aflat chiar atunci la un moment de cotitura a unei relații care îl macina și îl inspira deopotrivă, dar și cu poveștile pline de haz ale lui Cristi Buică, care ne-a povestit cu inima deschisă despre perioada lui plină de suișuri și coborâșuri traita alături de poetul Adrian Paunescu, un Paunescu în plină revenire după reculul provocat de căderea comunismului. 

         Toată aceasta experiența concentrată în probabil mai puțin de 48 de ore a rămas intacta undeva în amintirea mea, ca și cum ar fi fost ieri. A… și mai era și dragul de Majay Gyozo, autorul celebrului cantec Totusi iubirea, pe versurile lui „Grasu”, evident… Acel Majay, cel care a înmărmurit stadioane pe vremea Cenaclului cu vestitul refren „Și totuși exista iubire/Și totuși exista blestem/Dau lumii dau lumii de știre/Iubesc am curaj și ma tem”, mi-a rămas pentru totdeauna în inimă pentru talentul, delicatețea și modestia lui uluitoare!
8 August 2017. 


Au trecut 20 de ani… Calafatul a rămas in urma cu noaptea lui vrăjită, cu festivalul pe care l-am câștigat atunci- si acum țin minte că premiul a constat intr-o sumă destul de frumușică in marci germane- (hei heeei, UE era departe), apoi în vara următoare s-a dat startul Taberei de folk de la începutul lui august, iar ușor, ușor toată floarea cea vestită a folkulu a început sa vină la taberele din următorii ani, ca un bulgare de zăpadă pornit din vârf de munte. Anii au trecut ca vântul, eu am făcut trupa și dispărut din folk vreo 10 ani după „stagiul de maturizare” alături de Cristi Paturca și KM 0, Olarasu a trecut peste momentul de cumpăna, acum are un băiat mare și mulțime de cântece compuse de atunci pana acum, briliante care alină sufletele tuturor îndrăgostiților eterni, Buică a ramas același soldat pe meterezele Reșiței, adevărului și muzicii cântate până la ultima celulă, iar despre Majay nu mai știu aproape nimic, dar mi-am promis că am sa îl caut în curând, sa-i spun cât de mult îl iubesc pentru noaptea aia de vis și nu doar pentru ea… Teodora nu se pune, doar am crescut sub ochii ei, la radio. Pe Dan Vană aveam sa îl revăd tot după 20 de ani și bucuria a fost mare să ne simțim la fel de aproape ca și cum noaptea aia ar fi fost alaltăieri…


În rest, tot ce a fost în seara lui 8 August 2017 este deja istorie, una recentă, dar la fel de specială ca cea despre care am scris mai sus. Ce aș putea scrie despre ce s-a spus în emisiunea de luni? Bucuria revederii cu oameni dragi din vechime dar și cu oameni la fel de dragi care au apărut pe parcurs in muzica folk, atât de anacronică în opinia multor ascultători de curte nouă… Cât vor fi oameni ca Adi Bezna, Ovidiu Mihailescu, Raluca Marinescu, Dani Făt, veteranul de acum Cristi Buică, Diana Roșca, Ionuț Mangu, Emeric Imre și Radu Gheorghe (așa ca sa trec in revista intervievații ediției Folk Bun din 21 august), povestea merge mai departe!

   Și chiar de ar fi prin absurd ca folkul sa dispară mâine, nimeni nu-mi va putea smulge din suflet  magia nopților din sud, bucuria nopții când am fost toți ca frații, înaintea zilei când era să mor.

Cronica emisiunii Folk Bun din 14 august 2017. Cu Dan Manciulea, cu Teo, dar și cu Adam și Eva cu tot!

Când l-am cunoscut și l-am ascultat prima dată, eram tineri plini de speranțe cu toții, noi visătorii care aveam fiecare ceva de spus și de arătat. Nu știu cum mai e acum prin festivaluri, dar atunci la începutul anilor ’90, veneau mulți și câștigau putini, nu întotdeauna cei mai buni, după părerea noastră, a aspiranților. În câteva cazuri însă, putine dar puternice, laureații erau cu doua clase peste restul și aici as putea aminti dintr-o răsuflare un Catalin Ungureanu, o ADA Milea sau trupa Talisman, (ultimele doua nume fiind parca laureate in aceeași ediție de Om Bun în ’96), un George Sarluceanu de mai târziu și tot de pe la începutul anilor 2000, au impresionat Alina Manole și Adriana Todoran. Și sigur mai sunt și alte nume, aici imi voi permite cu toată modestia și obiectivitatea sa includ fosta mea trupa Contrapunct, lăsată fără laurii Marelui Trofeu, in iarna lui 1997, (premiul s-a numit „Special al Juriului” și era considerat primul sub „Trofeu”); A fost o neacordare a Marelui Premiu singulară in istoria festivalului,  din motive inexplicabile, dar trupa Contrapunct a rămas  in inimile multor suporteri folk și astăzi, la 20 de la dispariția trupei.

    1994, decembrie, undeva în 20, 21 și 22, pe acolo. Preselecții dure, care țineau peste 6 ore,  în care aveai mereu bucuria revederii unor prieteni pe care nu-i mai văzusei de mult. Am concurat in anul ăla în echipă cu Eugenia Caragancev, – una dintre cele mai bune voci feminine cu care am avut șansa sa cant – și cu Dragos Panturu, prietenul meu, o adevarata vedeta a Liceului Pedagogic, unde erau vreo 350 de fete și probabil pana in 10 baieti în tot liceul! 

     Ei bine, atunci in ’94, când am concurat cu Dragos și cu Geni, obținând doar simpatia vizibilă a publicului și o difuzare completă pe TVR2, – singura în afara laureaților- noi ne uitam la Dan Manciulea ca la Dumnezeu, fiindca el câștigase Marele Premiu, Trofeul Om Bun, o chestie pentru care trebuia să te jurizeze nume grele ale folkului și ale presei de specialitate – căci încă exista o astfel de presă – și evident trebuia să cucerești publicul din Teatrul Ion Creangă, plin ochi!

          Ne uitam la Manciulea ca la un zeu și pentru ca era bun, avea o tehnică vocala și chitaristică absolut încântătoare, dar și pentru că a compus un cântec foarte deștept despre Adam și Eva. Știam despre el ca este ofițer de pompieri și mi-a fost simpatic de la prima vedere și pentru motivul asta, (fiindcă doar bărbații adevărați pot intra in foc pentru alții), iar din păcate în anii aia a și primit botezul cel mare când a participat la stingerea marii deflagrații de la Mihailesti, care a luat viețile mai multor colegi de-ai lui, dar și altor ziariști, ori oameni aflați pe acolo prin zona Buzăului…

  Au trecut 20 de ani și încă vreo 3 de la succesul lui Manciulea de la Om bun. A lansat mai multe albume, nedrept de puțin cunoscute, a ramas pe metereze, și-a făcut si un studio, in care produce muzica lui și pe altora, iar acum la emisiune a venit cu o înregistrare ireproșabilă, realizată recent. Dar dacă tot e să folosesc termenul ăsta care dă pe afară de integritate, dacă ceva a făcut ireproșabil Manciulea pe lumea asta, in afara de lupta cu focul și muzica lui specială, a fost felul in care l-a crescut și educat pe băiatul lui, Teo, care tot muzica face – si asta foarte bine și a și demonstrat-o cu noi, cu toată lumea în direct la Folk Bun – . Și să știți ca nu e lucru ușor ceea ce face Teo la vârsta lui, sa cânti în trupe din astea de a Capella, unde trebuie să te armonizezi cu celelalte voci, iar pentru trebușoara asta  e musai nevoie de studiu și mai ales un auz al naibi de bun!

   Am retrăit momente frumoase alături de Dan Manciulea, in direct la Rock FM, unde evident că a cântat si vestita piesă demnă de „ne uitam la el ca la Dumnezeu”- Adam și Eva! S-a-ntâmplat intr-un fel și nu neaparat o predare, ci mai mult o continuare de ștafeta artistică, o trecere care i-a impresionat pe toți cei de acasă și pe noi cei din studio.

 Și această ediție a fost una dintre cele care m-au făcut să simt că proiectul astă cu cei doi ani de emisiune folk la Rock FM, a fost un pariu câștigat, iar aici nu pot decât să le mulțumesc inițiatorilor Cristi Hrubaru, Puiu Crețu și Eugen Cișmașu, pentru startul din august-septembrie 2015, de la care se împlinesc zilele acestea fix doi ani!

Folk bun la toată lumea, ca de fiecare dată!

Accidentul aparitiei mele in presa de tabloida

Fac muzica de prin 1980 de cand am intrat pentru o scurta perioda in Corul de Copii al Radiodifuziunii Romane, sub onoranta conducere a regretatei Eugenia Vacarescu Necula. Apoi am invatat chitara mai intai ca autodidact si apoi cu profesor, din liceu pana la finele facultatii de muzica. Pian am facut tot de prin anii 80, tot liceul si toata facultatea cu profesori minunati. Cariera muzicala „laica” sa zic asa, adica una care sa nu aiba legatura cu muzica de la scoala, clasica de la un cap la coada, cariera muzicala ziceam, mi-am inceput-o la cateva festivaluri de folk castigate prin anii ’90 singur, dar si cu trupa Contrapunct si a continuat cu o perioada scurta in care am activat in trupa simbolului muzical al Pietei Univesrsitatii, Cristian Paturca!

Imediat dupa anul petrecut alaturi de Cristi Paturca si colegii din KM 0, inspirat si mult mai puternic decat fusesem pana atunci, am pus bazele unei trupe cu mare zvac si foarte diferita de ce era atunci pe piata muzicala din Romania, o trupa de folk-rock cu o instrumentatie atipica, (chitara, tobe si 5 instrumente de suflat un mini brass in amintirea perioadei in care condusesem cateva orchestre militare de suflatori cam pe la sfarsitul facultatii)! Si pentru ca nu am stiut cum sa-i zicem, Irina Balta redactor la Romania Tineret, ne-a botezat scriind pe un plic cu o corespondeta a lui Motzu Pittis (pe care il am pe undeva), ne-a botezat Circa 7, ceea ce oricum era mai bine decat propunerea de pe locul doi, „Scaune pe mese”! Eram 7 oameni in varianta initiala si atunci i-am zis CIRCA SAPTE adica aproximativ 7, fara vreo legatura cu Circa 7 de Politie, care fie vorba intre noi, e de multa vreme SECTIE de politie si nu Circa!

A fost un debut fulminant in industria muzicala, dar care nu a confirmat la cel mai inalt nivel…Circa nu a fost o trupa de prim plan decat o scurta perioada vreo 2-3 ani la turatie maxima, ca sa cred o iota din titlurile ipocrite din presa de saptamana asta, care s-a trezit ca stie nu doar cine a fost trupa Circa 7, daca inca mai este si daca a fost atat de importanta incat sa merite dintr o data titluri bombastice despre solistul Cristi Dumitrascu, care a avut un grav accident de circulatie si care este in afara oricarui pericol…Este acelasi tip de ipocrizie intalnit in anii din urma, cand artisti si actori mult mai mari, care au facut mult mai mult decat a facut vreodata pe scena Cristi Dumitrascu alaturi de alte trupe sau colegi, au fost ignorati in toata activitatea lor de pana atunci, iar cand au avut vreun accident sau mai rau, au si murit, au devenit dintr o data ARTISTI indragiti si regretati, de dragul audientei. Circa 7 si apoi scrisa doar cu litere CIRCA SAPTE, este o trupa cu 15 ani de istorie, in care a lansat 3 albume, iar al patrulea a fost un best of Cristi Dumitrascu lansat in 2011. Vreti sa va spun cam cati ziaristi am vazut la lansarile noastre? In 2009 la Hard Rock Cafe a fost MTV ul, eram parteneri media pentru ca pe albumul nostru aparea si coloana sonora a filmului Tache, la care noi am compus muzica, iar filmul Tache regizat de Igor Cobileanski era in gradina Trustului PRO! Cam atat. Or mai fi fost prieteni din radio si alti cativa, pe care ii salut si ii pretuiesc.

Ce vreau sa spun este ca de a lungul vremii am fost invitati sa cantam o data la Antena 3 si poate Libertatea a mai scris cate ceva, dintre cei care au publicat Știrea cu accidentul. In afara acestor firme de presa, care nici ele nu au urmarit indeaproape activitatea trupei, celelalte siteuri si televiziuni gen Romania TV sau Wow biz, care sunt ocupate mereu cu artisti din cu totul alta zona, nu cred ca pot explica dintr-o data, interesul spontan pentru asa niste artisti de mari ca noi. Hai sa fim seriosi! Unde ati fost cand am lansat albumul Goala prin casa in 2011? Dar cand am lansat videoclipurile Tache sau Cruella, ambele fiind roadele colaborarii cu Domino Film pentru lung metrajele La bani la cap la oase si Tache?

Bine ca nu am murit, ca circul ar fi fost si mai mare. Cu tot respectul pentru meseria de jurnalist, (sunt ziarist de 20 de ani), inteleg ca e o lupta, dar nu pot sa fiu de acord cu asemenea exagerari si denaturari ale subiectului. Pe unele siteuri am vazut ca as fi fost stabilizat, bagat pe perfuzii, ca la volan era de fapt o fata de 18 ani care ar fi intrat in masina mea. Nici vorba de asa ceva! Am fost sunat sa particip la nu stiu ce dezbatere si sa divulg identiatea tanarului care a produs accidentul. Deontologia profesionala e o chestie absurda dupa parerea multora. Nu zic, a fost greu, a fost infricosator, am fost la un pas de moarte probabil, dar hai sa nu transformam in circ intamplarea asta! Copilul ala de 18 ani are dosar penal oricum, dar hai sa nu il linsam mediatic, eu nu am spus altceva decat ca era un sofer prea tanar, atat. De aici incolo orice s ar intreprinde in afara limitelor legii este abuziv si distructiv.

In concluzie, ca sa fie clar pentru toata lumea, nu m-a stabilizat nimeni dupa accidentul de miercuri, (caci miercuri si nu sambata s-a intamplat), am avut o pierdere a starii de constienta vreun minut, am fost trezit, dupa care am fost pe picioarele mele, Am dureri de spate ceea ce e normal, iar dupa ce am fost dus cu Ambulanta de la locul accidentului la Bailesti si apoi la Craiova, am plecat pe picioarele mele la un prieten din Craiova. Apoi la Bucuresti am ajuns cu o masina particulara vineri cu un prieten si abia sambata m-am dus tot singur la Spitalul Militar din Bucuresti, pentru investigatii complete. Pe aceasta cale vreau sa le multumesc doamnei asistente Lidia Enache, de la Spitalul Judetean Craiova si domnului doctor Mihai Salaceanu, de la Spitalul Militar din Bucuresti, pentru profesionalism si omenie. Cat despre colegii de presa, care nu stiu cu ce se mananca muzica lui Cristi Dumitrascu si a trupei Circa 7, ii invit cu bucurie sa recupereze si sa vina la spectacole, ca sa scrie in cunostinta de cauza. Cine stie? Poate ca nu le place si atunci macar nu mai scriu nimic, sau poate invers. Le cer scuze suporterilor mei pentru ca am ajuns un subiect de prima pagina nu datorita muzicii, ci in urma unui accident de circulatie…

Zilele astea tocmai am hotarat ca Circa 7 sa se transforme in Chiar 7, asa ca sa nu mai fie nimic aproximativ, si ca sa evitam orice confuzie, vorba unui banc celebru! Pana atunci stiti unde sa ma gasiti: la Rock Fm luni seara de la 9 la Folk Bun si in toate mediile unde scriu si difuzez reportaje inregistrate si filmate despre armata, veterani de razboi si luptatori anticomunisti inca nereabilitati. Deci, mai e mult de munca, sa fim sanatosi cu totii! GO, GO, GO!

Proiectul Tivodar la Rock Fm, editia Folk bun din 7 august 2017

Stefan Tivodar face parte dintr o categorie aparte de muzicieni din noul val, un val din ce in ce mai putin dispus in a si afirma si sustine ideile muzicale proprii, oricat de fanteziste ar parea. Pe la inceputul anilor 90 si pana catre sfarsitul lor, (ca sa vorbim despre ceea ce se chema pe vremuri indeobste noul val), adica o generatie care incepe imediat dupa Dinu Olarasu, cel mai valoros brand care a ratat la mustata faima tuturor corifeilor din Cenaclu), era o stare de spirit unanim acceptata ca pustii de 18-19 ani sa vina la portile afirmarii cu piesele lor. Nu se concepea altfel, cum se întâmpla astăzi, in niciun festival, pe nicio scena, asa era treaba si nu era rau. Era descalificant sa te duci si sa canti piesele lui Ciocu Vintila, sau mai facil, ale lui Bertzi, mai ales ca de cele mai multe ori ei erau in juriu. Asa imi amintesc colegi folkisti pe care i-am intalnit prin tot felul de spectacole mai mari sau mai mici, cum sunt Dan Manciulea, Florin Chilian, Catalin Ungureanu, Maria Gheorghiu, Emerich Imre, Catalin Ungureanu, Ovidiu Mihailescu, Prefix 032, Eugen Avram, Ada Milea, Florin Camen, Karma, Maria Magdalena Danaila, Contrapunctul meu, in care nu am fost de fapt membru fondator, ci Gabi Dimancea, Viorel Pitigoi, Marian Fianu si dragul meu prieten disparut prematur Dragos Mirea…  Toți cei amintiți au fost fără excepție artiști de creație. Asta a fost primul nou val. Cei ne numiti sa ma ierte, scriu dintr o bucata si sigur am uitat din folkisti.

A venit apoi un al doilea nou val, din jurul lui 2000 pana in 2010, inceput deci la cumpana dintre milenii, cu nume care aveau parca si mai multa forta, un aer poate mai proaspat, iar aici i-as aminti pe Alina Manole, Daniel Iancu, (amândoi reîntorși pe scena folk după perioade de pauza), George Sarluceanu, Adriana Todoran, Tapinarii, Cosmin Vaman, Marius Matache Daniel Fat, Fara Zahar, Adrian Bezna si acest Stefan Tivodar, un artist destul de incifrat, care nu a vrut nici sa se faca placut printr un registru umoristic, dar nici nu a incercat -din ce stiu eu- sa isi faca loc prin muzica folk ajutandu se de piese consacrate cum se intampla des astazi, inclusiv prin festivaluri. Eu l-am auzit fugitiv cred ca intr o cantare si un pic pe youtube si recunosc, m am ales cu o parere furata, mincinoasa, fiindca in clubul in care se canta era sunetul rau, cu monitorizare proasta cel mai probabil, iar proiectul Tivodarului a purtat mereu o „tinichea de coada” in mintea mea, iar acest punct de vedere aveam sa descopar ca a fost nedrept, regretabil.

Stefan Tivodar si Ioana Purcarea, parteneri in viata si in muzica, au venit in studioul Rock Fm asa ca intr-o poveste usor absurda, intr-un moment de moarte clinica a Proiectului Tivodar. Cu toate astea, dupa ce mi-a trimis piesele pe care urma sa le difuzam, am intrat intr o repriza de ascultare obligatorie si mi-am propus ca de obicei sa aleg 3-4 piese pentru a le introduce in server, urmand ca ei sa cante vreo 2 in studio, intentionand sa pastrez spatiu pentru alte piese cunoscute din folk, conform „retetei” emisiunii! Dupa jumatate de ora am renuntat la orice fel de reteta, pentru ca am descoperit o lume de o sensibilitate cuceritoare, de trairi speciale si de o maiestrie muzical-orchestrala pe care nu o intalnesti pe orice ulita din folk. Am si aflat ulterior ca trasesera in studioul lui Adrian Cristescu, pianist si inginer de sunet de mare valoare si artist colaborator al Adei Milea si al Alinei Manole, cu un stagiu prolific in Circa Sapte la mine, perioada in care am inregistrat albumul „La rece” si coloana sonora a lung metrajului Tache, deci iata, nimic intamplator.

In emisiune in direct am cunoscut si eu si ascultatorii doi oameni usor defensivi, cu o atitudine opusa agresivitatii mult prea ofensivilor artisti pe care ii imbata si ameteste valul, fara sa le ia neaparat calul lui Daniel Iancu.  Stefan este facatorul revistei Sunete si asta spune multe despre rafinamentul sau uman și muzical,  atat de prezent pe albumul de pe care am difuzat cateva cantece in emisiunea Folk Bun din 7 august! Una peste alta, am calatorit  o ora, alaturi de niste oameni se incapataneaza sa si tina drumul drept, standardele stiute de ei si de suporteri, iar eu spun ca sunt pe albumul lor cel putin doua piese care ar innobila orice radio din Romania, nu doar Rock FM, care are deja in grila o ora de folk și muzici înrudite  pe saptamana si care va mai difuza muzica marca Proiectul TIVODAR! Una dintre ele este aici. „Culorile ti stau la fel in cercei si inca nu stiu sa ti spun nu.” Stefan Tivodar Project /Catalog
Multumesc Stefan si Ioana si succes cu noul proiect!

Cu Florin Chilian, la Rock FM luni seara, 31 iulie 2017

Pe Chilian îl știu de mai bine de 20 de ani de când ni s-au intersectat pașii pe la celebrele preselecții de la festivalul lui Socaciu, la Om bun, pentru ca mai apoi să ne reîntâlnim în anturajul apropiat al lui Vali Sterian pe acolo prin Eliad, ori la studio, la B’inișor. Ce vreau sa zic este că talentatul și în aceeași măsura controversatul Florin Chilian mi-a câștigat admirația încă din vremurile în care conducea un trabant și nu s-a lăsat până nu și-a procurat buletinul de identitate muzicală -cum ii zice el – adica albumul prin 2001 cu numele primului sau mare hit, „Iubi”.   Și contrar obiceiului breslei,  tare m-am mai bucurat de reușita lui Chilian, când a devenit într-un timp scurt cel mai însemnat artist din generația nouă din folk, cu o personalitate și o filosofie care te izbesc încă de la prima ascultare a cântecelor lui atât de altfel! Era unul dintre noi care reușise, care conta în industria muzicală, o chestie hâdă pe atunci cum este si acum. A jucat totul pe o carte, fără plasă de siguranța cum spun Paraziții și a câștigat! A avut și o doză de șansă, a avut împrejur câțiva prieteni care l-au ajutat  în momente cheie si recunoaște asta. A mers apoi cu două viteze în plus, cu o strategie „profi”, cu videoclipuri deștepte și investiții pe măsura, pentru că roata începuse să se învârtă bine.

          Apoi colegii, (și aia din generația lui dar și aia de-și zic corifei), au început să-l hulească; de multe ori ai zice că pe bună dreptate, din motive de agresivitate verbală, de lipsă de modestie, (ca nu-i așa, modestia e pentru câini, cum a zis luni seara la emisiune), de intonație deficitară, de lipsă de măsură și de bun simț în concerte, și nu am știință dacă detractorii lui Chilian au avut mereu dreptate, pentru că nu am putut fi martor pe viu decât în puține ocazii! 

     Dincolo de toate astea, eu i-am apreciat mereu activismul social și faptul că și-a pus adesea muzica și notorietatea în slujba unor copii defavorizați sau bolnavi, iar pentru aceasta și pentru sumele importante donate acestor cauze nobile merită un laudațio de-a dreptul gras!

         Ceea ce pot și ce vreau sa spun este că acest Florin Chilian pornit de pe un culoar fără nicio șansă, care a trăit o vreme pe stradă la propriu, a reușit cu ambiția, sacrificiul și singurătatea ciclistului de performanță și a campionului care a fost în dimineața vieții lui, să răstoarne clasamente, sa dărâme reguli și prejudecăți și mai ales predicții! Are limba ascuțită, nu-ti merge în discuția cu el să o fentezi nicicum, (cine a ascultat emisiunea din 31 iulie știe ce zic), nu are eleganța mentorului nostru comun Vali Sterian, (care însă în backstage avea și el același discurs tăios, fără menajamente), dar are meritul că între 7 cântece discutabile, neînțelese de iubitorii de folk consumatori de Cenaclu păunescian, trântește un „Iubi”, un „Zece”, un „Chiar dacă”, și acum toate piesele de pe albumul „Plânsurâsul” care mie mi se par foarte-foarte bune!

    Nu-i ridic eu osanale lui Chilian , la un moment dat el chiar a atacat cu virulență în 2015 concertul „La aniversară” din Piața Universității, pe care eu l-am organizat alături de Eugen Cișmașu de la Academia Cațavencu și de Rock FM și care una peste alta a fost o reușită și nu o sușă cum a zis el atunci, dar admit acum după trecerea timpului că a avut dreptate în câteva puncte, care se refereau la colegi folkiști participanți la acel spectacol și care și-au arătat calitatea umană în ocazii ulterioare. 

De asemenea, sunt de acord și cu faptul că una peste alta a avut tot dreptul să și dea cu părerea despre un concert închinat eroilor din ’89-’90ca participant direct la evenimente, la care probabil nu mai fusese nimeni în afară de Cristi Hrubaru, Emeric Imre și probabil Cristi Luca. Dar astea sunt alte povești. 

   În fine, sunt convins că ascultătorii de Rock FM s-au bucurat să îl audă pe Florin Chilian, cu sau fără ultima lui apariție discografică de senzație publicată pe 4 viniluri și mai multe Cd-uri, cu muzica lui altfel, cu ciudățeniile lui, cu șarmul lui, cu „Iubi”, cu vânătoarea lui de impostori și cu țipuritura lui inconfundabilă, cu țintele lui prea înalte și cu nebunia fără de care niciun artist nu va ajunge megastar, cum îi place lui să spună! 

     Nu pot să închei înainte de a spune că în acest album atât de experimental numit PreClasic/Florin Chilian, la care artistul a lucrat aproape un deceniu, ar fi fost în opinia mea mult mai aproape de nemurire dacă acel cvartet de coarde ar fi fost cântat de instrumente adevărate, dar astea o chestiune care a ținut strict de o decizie pe care Florin Chilian, așa cum îl știu, un nesupus, și a asumat-o fără echivoc. 

Mulțumesc încă o dată, Chiliane și succes mare mai departe!

Folk Bun din 24 Iulie 2017 la Rock FM, cu Evandro Rosetti și Sorin Minghiat

Întâlnirea cu Evandro Rosetti a fost una atipică și nici nu avea cum să fie altfel, așa cum și artistul jumătate italian, jumătate român a fost o prezență ieșită din tipare în muzica folk în vremea de pre-glorie a Cenaclului Flacăra. Venit la studii în ’71 la București, descendent pe jumătate al familiei compozitorului Nicolae Kirculescu, intră in mișcarea folk condusă de Adrian Păunescu și își câștiga aici un loc special! Studentul pe atunci la Stomatologie, cunoaște poate cea mai boemă și mai spectaculoasă perioadă a vieții, iar poetul Adrian Păunescu scrie doua poezii dedicate italianului „care agăța din mașină” potențând și cu siguranță motivându-și tânărul partener de creație! 

La aproape 40 de ani de la cele istorisite mai sus, am avut șansa de a-l cunoaște personal pe Evandro, bucuros cu atât mai mult cu cât întâlnirea ne-a fost înlesnită de prietenul comun Sorin Minghiat și de vechea prietenie de peste timp cu Valeriu Sterian. Desigur autorul vestitei piese haiducești Cosma Răcoare este încă eroul prizonier succesului din anii 70, fapt care îi face întru-câtva misiunea grea de a impune și alte cântece de același calibru în conștiința publicului, dar dincolo de asta, Evandro este același intelectual rasat, cu o superbă voce baritonală, care îl face la fel de interesant ca în anii de mărire! Și credeți-mă, mai are cel puțin doua-trei piese pe album care sunt absolut încântătoare, piese care au substanță și muzicalitate (Haiduceasca) și un umor absolut cuceritor (Vrem bere), iar astea sunt argumente clare pentru a-l aștepta de fiecare dată cu inima deschisă și de a merge cu drag la un viitor concert în Romania!

A fost totuși un norocos-gândesc eu- că plecând in Italia în plină efervescență artistică, a evitat acel recul înregistrat de aproape toți artiștii folk după ’90, din care doar putini s-au ridicat la altitudinea de croazieră de pe vremuri (Sterian, Baniciu, Stănculescu, Vintilă, Alifantis, Andrieș, Socaciu și să mă ierte cei omiși, dar oricum lista e scurtă…

       Probabil singura emisiune Folk Bun înregistrată din tot anul a fost să fie realizată cu și despre Evandro în holul unei facultăți de arhitectură, unde gazdă și companion ne-a fost Sorin Minghiat, prietenul meu de mai bine de 21 de ani și al lui de aproape 40! Și am înregistrat această întâlnire doar pentru că avionul lui Evandro către Roma a decolat cu i zi mai devreme de ziua în care Folk Bun se întâmpla live la Rock FM, dar poate ca a fost mai bine așa, căci de multe ori esența se extrage mai lesne dintr o înregistrare de o ora jumătate pe care o lucrezi ulterior, decât dintr-o oră de emisiune live în care te chinui să cuprinzi tot ce crezi ca e important! 

Mai multe aflați diseară dacă ascultați de la 21 Folk Bun la Rock FM, iar dacă nu reușiți, voi reveni cu un link in later edit.

Ciao pa, vorba clasicului Sterian, audiție plăcută!

Toma Arnauțoiu, cavaleristul din inima mea

Toma Arnautoiu a fost un strălucit ofiter de cavalerie, in armata regală in cel de al doilea razboi mondial. A făcut școala la Târgoviște, acolo unde a făcut-o și Nicolae Marinescu din Deva, mai mic cu o promoție decât Toma,  veteran de război, rănit grav la Oarba de Mureș și fost deținut politic, ca și Toma. Dar despre cavaleristul Nicolae Marinescu intr-un articol viitor.

Am cunoscut-o pe fiica marelui partizan,  pe doamna Ioana Voicu Arnăuțoiu, cu care am realizat un interviu difuzat la radio în sâmbăta mare acum câțiva ani, un interviu de referință între toate pe care le-am făcut la viața mea. Profesoara de muzică Ioana Arnăuțoiu a fost de o precizie chirurgicală, de o elegantă de a dreptul nobiliară și de un pragmatism care nu a lăsat nicio șansa idealismului meu care ma împingea în naivitatea de a crede că partizanii vor fi vreodată reabilitați. Dar și despre acest interviu voi mai scrie aici.

Acum 58 de ani, cam pe la ora asta, l-au împușcat pe Toma Arnăuțoiu canaliile de kominternisti, după ce au fost ajutați prin trădare de alți trepăduși, care s-au aruncat singuri la coșul de gunoi al istoriei. Poate unul dintre ultimii haiduci adevărați, luptător cu morile de vânt, a fost reprimat cinic, prin împușcare, unde altundeva decât la Jilava, acolo unde au murit atâția români mari… Toma și grupul de partizani Haiducii muscelului vor rămâne un mare exemplu de curaj și demnitate, pe care nu îl vor șterge toți ăștia care vor ca tinerii sa nu mai știe ca au fost odată Ioan Gavrilă Ogoranu, Toma Arnauțoiu, Gogu Puiu, Gheorghe Arsenescu, Gavril Vatamaniuc, Dabija, Motrescu, Șușman, Uță și atâția alții care i-au ajutat și care au riscat tot pentru ideea de libertate, așa cum a au făcut-o bărbații și femeile care au înfundat pușcăriile comuniste pentru ca i-au ajutat pe partizani, (cel mai cunoscut caz fiind acela al Elisabetei Rizea). Veșnică pomenire acestor bărbați și femei, care prin jertfa lor ne au arătat drumul în cinste si curaj, diferit total de cel învățat adesea în comunism ala plin de umili și lingușitori.

Fotografia este de la inaugurarea Monumentului Haiducii Muscelului și de la Sfințirea Crucii închinate tuturor celor care au fost exterminați sau au avut de suferit în în legatură cu grupul de partizani musceleni. Monumentul și crucea se află de langa Campulung Muscel, între oraș și Mausoleul de la Mateias. 

Aici aveți un link cu mai multe informații despre Toma Arnauțoiu.

Tudor Greceanu, un erou pe care mi as fi dorit enorm sa il cunosc

Să citești, să asculți despre asemenea oameni și fapte, ba chiar să-i vezi pe oameni filmați cum depun mărturie despre orori inimaginabile și să treci cu nepăsare mai departe, este exact ce vor puii vechilor torționari, să nu vadă niciodată asemenea povești in cărțile de istorie, acolo de unde ar trebui să învețe copiii ăștia prea grăbiți și ocupați de spinner și kendama.Episodul dedicat lui Tudor Greceanu din Memorialul Durerii

Crucea victimelor Mineriadei asezata in Piata Universitatii

Îl comemorăm pe cel mai mare ziarist al României, bădia Mihai Eminescu care a plecat în 15 iunie 1889, asasinat pe strada Plantelor părăsit de confrați! Din păcate după 101 ani, alți tineri au fost omorâți și schilodiți în 13-15 iunie 1990 și pentru că nu au fost destui ziariști curajoși care să se lupte cu hidra. Mi s-a spus astăzi într-un sms uluitor că am o fixație pentru subiecte legate de lupta anticomunistă și ca sunt probabil marcat de regimul comunist. În cinstea victimelor Mineriadei din iunie 1990 și spre „bucuria” celui care nu mai poate de grija mea și a subiectelor legate de partizani și de Memorialul de la Sighet, am fost la Universitate și am aprins o lumânare la crucea pusă de George Roncea. Amin!

 Cu Radu Captari la Rock FM, emisiunea din 8 mai 2017.

Radu Captari este o figura aparte pe scenele cluburilor din Romania. Drumurile noastre au fost la un pas de a se intersecta de cateva ori, dar pana la urma am ramas cu prea putine elemente de priza directa, in ceea ce il priveste pe basarabeanul cu voce puternica si acel patos atat de particular artistilor slavi. Ca intr un soi de gluma, l am invitat la Folk Bun, la Rock FM luni seara, chiar in 8 mai, de ziua defunctului Partid Comunist Roman si el venit de la rusi in 1921, daca nu ma inseala memoria…
Radu este un om din generatia mea, un tip care a avut de parcurs mult mai multe greutati, decat multi dintre noi cei care ne am nascut dincoace de Prut, probabil scoli si in orice caz mai multi kilometri ca sa ajunga la un moment al recunoasterii artistice. A absolvit ( spre incantarea mea empatica) Conservatorul din Moscova la clasa de dirijat, iar cand a inceput sa cante piesele lui Nikita Mihalkov m a cucerit definitiv! Prietenia comuna cu Ivan Patzaichin ne uneste probabil la fel de mult precum dragostea pentru libertate si opozitia la tot ce inseamna dictatura. opozitie pe care am experimentat o cam in aceeasi perioada in adolescenta: el in Basarabia si eu aici in draga noastra Romanie!
Conchid si spun ca un artist precum este Radu Captari nu poate fi decat binevenit pe o scena romaneasca ermetica si neschimbata de peste 30 de ani pe partea de muzica acustica zisa si folk, in care prea putini au avut forta de a se rupe de trecutul impus si configurat de Adrian Paunescu inca din vremea Cenaclului. trecut care are in mod ciudat si acum prozeliti care parca au adormit in 1983 si s au trezit in mod cu totul exceptional abia ieri. Si daca nevoia de originalitate si de exprimare proaspata inseamna in mod paradoxal muzica ruseasca adevarata si nu alterata (nefiind aici vorba despre diezi si bemoli), atunci sa fie cu oci ciornia!

Padre

Intr-o vreme deja indepartata, in primii ani ai deceniului 9, in anii in care diferentele de status social nu luasera inca hormoni de crestere, mai tot adolescentul pleca la munte in gasca. Libertatea pe bani putini era o chestie pe care multi din generatia noastra au experimentat-o, savurand pe indelete multitudinea de avantaje: fuga de realitatile unei tranzitii economice barbare, prietenii legate pentru tot restul vietii, geografie aplicata intr-un mediu natural absolut rarisim, cura de sanatate, pe aici pe colo reprize de teribilism, idile de cabana, dar voila, nu in ultimul rand muzichiile iscate in sala de mese, ori in jurul focului de tabara! S-ar putea scrie carti groase, despre cate si mai cate s-au intamplat pe munti, despre zilele in care pantofarii nu erau inca cocalari, ori despre vestitele concursuri intre cluburile montane, in care dimineata, tineretul se intrecea la orientare in padurile patriei, iar seara pana-n alta dimineata, se infrunta in „proba culturala”, unde se canta, ori se juca un fel de teatru amator, dar cu un umor devastator pe alocuri!
Nu am prea avut eu o frecventa mare peprin concursurile astea, dar ma emotionez cand imi aduc aminte de serile cu Gentiene, cu baietii de la Karma, cu Titus & comp. din Campina, ori cu toata gasca dobrogeana a lui Johanes! Ca sa nu mai spun de Albatrosii din Galati, cu a lor Maria Magdalena Danaila, dar si de bucurestenii nostri Steaua, Dimancea la slatinenii din grupul Alutus, ori celebrul Pitzi din Caracal! Apoi fetele din Km 0, Cascaval si cu ai ei surata…si evident, clubul Quartz, lasat la sfarsit intentionat, care avea sa ramana si el in istorie si in amintirea noastra! Era atipic Quartul, varsta mica, de liceu, multe fete din Pedagogic, in frunte cu Lumi profesoara carliontata si cu cei doi baietii aproape singurii masculi din toata scoala, cei doi Dragosi, Boso si Panturu. Sa ma ierte cei pe care nu-i mai stiu acum…poate doar Misu cu Defectu`sa mi trimita un bobarnac digital.
La acest acest mijloc de ani `90 precum spuneam, ani plini de frenezie si de tinerete, nu stiu eu acum daca ma iau la bani marunti, de unde a aparut Padre. Un personaj straniu in felul lui, cu mai bine de 15 ani mai copt peste media iezilor descrisi mai devreme, un ardelean cu personalitate, cu o voce de bas dezarmanta si cu abilitati muzicale absolut extraordinare. Canta cu trompeta si cu fluierele, dar si la o multime de alte instrumente cu coarde, cam cum ar face un om obisnuit oua ochiuri in tigaie. Mai tarziu aveam sa aflu ca absolvise acelasi liceu de muzica ca si mine, dar nu asta e important, ci faptul ca sibianul cu ochi de neamt, era la fel de neamt si pe scena, cu o instructie sanatoasa in spate, care dadea valoare talentului de poveste! Cam in aceeasi vreme s-a inchegat si Contrapunctul, in formula care castiga „Om bun” in `97, iar dupa aceea Padre a mers in cateva reprezentatii cu noi, chiar si la vestita emisiune live pe atunci ” Vanare de vant” de la Tvr, cu Vali Sterian. Voi cauta in arhiva personala, poate gasesc filmarea…Dar nici aceasta inregistrare nu este relevanta…ca dovada, a fost si s-a ingropat totul de a doua zi. Dupa care o mana vrajita a separat apele si ne-a departat cararile…
Altceva m-a indemnat sa scriu acum, aici. Am avut si eu, revelatia mea, acum cateva zile, cand l-am revazut pe Padre dupa ani multi, batuti pe muchie, la el acasa in Sibiu. Si zic revelatie, dar as imparti-o in doua bucati.
Pe de-o parte am trait acelasi sentiment din vremurile evocate, de forta pe care o emana un lider adevarat si nu unul inventat. Uneori am cunoscut, alteori doar am vazut, oameni cu forta, cu magnetism, dar in sens pozitiv, nu din aia care te strivesc, ca sunt din nefericire si multi aligatori la costum printre noi… Pai cand intram cu Padre in scena, cu el asa inarmat cu cele doua block flute, n-aveam frica, stiam ca sunt in echipa cu regele, ca va fi musai o reprezentatie unica, momorabila, asa cum se intampla de fiecare data! Trebuia el sa faca vreo bijuterie, cum ii statea in obicei, dar si in putinta, apoi sa culmineze cu vreun moment de virtuozitate, cu un fluier in gura si altul in nas eventual!
A trecut destula vreme de atunci, asa ca pot sa spun despre paralela care mi-a stat pe creier ani de zile, fara teama obsedanta de a fi patetic…Acelasi sentiment de mare mandrie si de asteptari mereu la cote maxime, il aveam cam in aceeasi perioada in doua cazuri: cand cantam cu Padre laolalta si cand il vedeam pe Hagi, cum bagateliza argentinieni pe la televizor, cu Nationala la Mondiale! Stiam ca atunci cand ajunge mingea la rege, suntem stapanii lumii, inventeaza el imposibilul, eram fara grija! Asa era si cu Padre.
Dar ziceam ca voi diseca revelatia in doua. Acum am sa va spun despre emotie, despre toate lucrurile care raman, dincolo de virtuozitati, de mariri si demonstratii…Totul ramane in noi, in minte si in suflet. Oamenii adevarati stiu sa cearna lucrurile, sa le pastreze pe cele adevarate si pe alea rele sa le spele. Nu ma vazusem cu Padre de o mie de ani, dar cu atat mai placuta a fost revederea, cu atat mai mult cu cat intamplarea-neintamplatoare a facut ca exact in acea zi, el sa se revada cu alti fosti colegi si prieteni, dupa o si mai lunga pauza, de aproape un sfert de secol! Am intrat in toiul petrecerii si pret de o clipa m-am gandit ca putine lucruri sunt mai frumoase si mai adevarate decat revederea cu oameni dragi pe care nu i-ai vazut de mult si carora le poti marturisi bucuria revederii, fie si printr-un cantec vechi, cantat umar langa umar…
Am cantat piese de demult, impreuna cu prieteni stiuti ori nestiuti, Padre nu a stat nici el in loc, a mai pus niste ani in sac, dar nu degeaba, fiindca fluierele lui evoluate si schimbate cu cele in registru grav, sunau evident fara cusur…Ne-am amintit de cele trecute, dar am si trait cateva zeci de minute memorabile in prezent. Cat sa ne ajunga inca 10 ani, desi sper ca mana aia vrajita care ne-a tinut departe s-a uscat si ne va lasa cararile libere, sa ne vedem mai des.
La plecare, am promis aproape sigur ca „am sa vin si maine un pic, inainte de plecarea spre casa”. Dar el, domol ca un ardelean adevarat, dar si hotarat, pragmatic, ca omul trecut prin toate furtunile pamantului, s-a uitat la mine si a asezat palma pe stanga pieptului si mi-a spus: ” No, daca vei ajunge , asta o sa vezi tu maine… Dar sa stii, fie ca ajungi, fie ca nu, sa stii ca vei fi mereu aici in inima mea!”

 

14 noiembrie 2011

Later edit: fotografiile sunt de la concertul „La aniversara” din Piata universitatii, din 21 decembrie 2015, la 4 ani de la cele descrise in povestea de mai sus. Am avut bucuria sa cantam cateva piese impreuna, in amintirea tuturor romanilor curajosi care au luptat pentru libertate. inclusiv libertatea de a canta si de a se exprima liber.

Bosnia si ororile de langa noi

 Pana acum o saptamana si ceva , intr-o ignoranta  specifica vremurilor de azi,  stiam  despre Bosnia, Hertegovina, Sarska, Croatia sau  Kosovo lucruri destul de generale…Ca a fost razboi interetnic si ca ce bine ca nu s-a intamplat si la noi la fel, in martie 90 dupa evenimentele de la Targu Mures….Cam asa suna teoria vehiculata cu un puternic iz manipulatoriu, de anumiti oameni de-a lungul celor 15 – 16 ani scursi de la Pacea de la Dayton. Toate aceastea au acum o cu totul alta insemnatate pentru mine, dupa ce am stat in Sarajevo 3 zile.

      Am  vorbit cu un istoric bosniac, care munceste in baza militara internationala, alaturi de militarii americani, nemti, irlandezi, bulgari, romani, chilieni si lista poate continua pana la suma celor 34 de natiuni participante la EUFOR. Omul trebuie sa aiba undeva in jurul varstei de 45. Un tip educat, norocos ca are de munca, intr-o tara cu somaj de aproape 50 la suta. Vorbeste fluent si haios engleza, insa daca ii urmaresti mainile, tradeaza trairi intense, iar tremurul lor este usor nevrotic. Stie ca baza asta militara inseamna garantul pacii, iar pacea pentru el nu este o chestiune abstracta, ci o realitate care il face sa pupe pamantul asta greu incercat si plin de morti ingropati in oras intre blocuri, ori asa la rascruce de drum. Muhidin Tutic este musulman, dar este un om ca si noi, stam la aceeasi masa, bem cafea si radem cu pofta impreuna de gluma unui crestin de la masa, aviator, roman de-al nostru.

In ultimul mileniu, tara lui, a bosniacului, a fost  mai mult  in calea turcilor decat Mama lui Stefan cel mare a noastra, iar la un moment dat, populatia a trecut intr-o majoritate covarsitoare la islamism, probabil si din ratiuni economice, de supravietuire…Dar asta a fost o decizie luata de stramosii lui, inaintasi care  nu aveau de unde banui, ca in secolul 20 spre sfarsit, parintii si copiii bosniaci aveau sa fie vanati cam cum se vaneaza mistretii, ca aveau sa fie  luati la tinta de lunetisti sarbi prin oras, pe bulevardul central – botezat mai apoi de americani Sniper Alley-, ca  niste crestini ortodoxi si catolici deopotriva, aveau sa traga in blocurile orasului care a gazduit Olimpiada de iarna in 1984, cu artileria grea si cu tancurle!  Numai parinte sa nu fi fost in Sarajevo intre 92 si 95, cand orasul a fost asediat si inconjurat de brigazile sarbesti pe dealurile dimprejur! Ganditi-va doar la un amanunt minor: intre 92 si 95 copiii de atunci nu au mers la scoala! Ei sunt tinerii de azi ai Bosniei!

Cateva luni de zile au sapat bosniacii un Tunel al vietii lung de aproape 1 km, cu mainile goale si cu unelte primare, pentru a scapa din incercuire pe sub aeroport, tunel prin care au tinut legatura cu brigazile bosniace din munti, pentru hrana, medicamente ori tranzit pentru bolnavi… Pacea de la Dayton a fost o izbavire in 1995, cand unchiul Sam a chemat sarbul, croatul si bosniacul sa nu se mai omoare, dupa 3 ani de razboi sangeros, dupa ce Mladic si gruparile paramilitare sarbesti au ucis o buna parte dintre cele cca 110000 de victime ale unui razboi cinic, razboi care a umplut Bosnia de cimitirele devenite o amprenta arhitecturala, urbanistica, as indrazni sa afirm…Fiind atacati neintrerupt in timpul razboului, bosniacii si-au ingropat rudele pe unde au apucat, printre blocuri si strazi,  evitand un drum pana la un cimitir, care ar fi insemnat inevitabil alte si alte victime din cortegiu funerar…

Am auzit o multime de orori in astea 3 zile petrecute in Bosnia, zile in care tangential, am fost si la meciul lui Mutu et.co. 5000 de barbati, femei si copii executati de mai sus amintitul Mladic, oameni care  au fost „confiscati” de la fortele ONU…O maternitate plina cu mame si bebeulusi atacata cu rachete, tragedie in care au murit cateva zeci de mame si copiii lor  nascuti si nenascuti…Dincolo de povesti raman terifiantele imagini pe care le-am vazut cu ochii mei, urme de mine antipersonal explodate prin oras, gauri de diferite dimensiuni in peretii cladirilor civile, 90 la suta dintre ele fiind  blocuri de locuit, – cratere mai bine spus, facute de proiectile de artilerie-, dar mai ales expresia si privirea  absolut imposibil de descris  a celor trecuti de 30 de ani. O tristete  si un soi de calm de nezdruncinat, dupa ce in fiecare familie a existat cel putin cate o victima de razboi…

De aceea orice alte discutii despre fotbal mi se par lucruri lipsite de importanta, revenind la meciul din 26 martie, la care ziceam ca am fost… Nu poate insa pali gestul unor cretini, care si spun suporteri romani, care au ales sa provoace un stadion intreg strigand „Serbia” in timpul intonarii imnului Bosniac, in contextul istoriei recente despre care am scris.

Una peste alta, am vrut sa va impartasesc tuturor ce am simtit eu acolo, intr-o tara de  nu foarte departe de Romania, care intr-o vreme nici ea  foarte indepartata, a simtit sabia cum joaca prin trupul ei superb de altfel. Si am vrut sa va transmit cu toata smerenia, ca inca e bine la noi in tara, ca orice ar fi, trebuie sa ne luptam cu  putere  si cu  minte, sa impiedicam sa se mai intample vreodata o asemenea nenorocire. Iar aceasta nenorocire, poarta un nume simplu si nearticulat: RAZBOI.

Tunelul de sub Aeroportul Sarajevo

Interviu cu prima femeie din Politia Militara in misiune internationala

Cu istoricul Bosniac si militarii romani din EUFOR

Cel mai mare cimitir din Balcani.

Blocuri de locuinte din centrul orasului Sarajevo

In baza militara EUFOR

La treaba cu Dan Veres.