Accidentul aparitiei mele in presa de tabloida

Fac muzica de prin 1980 de cand am intrat pentru o scurta perioda in Corul de Copii al Radiodifuziunii Romane, sub onoranta conducere a regretatei Eugenia Vacarescu Necula. Apoi am invatat chitara mai intai ca autodidact si apoi cu profesor, din liceu pana la finele facultatii de muzica. Pian am facut tot de prin anii 80, tot liceul si toata facultatea cu profesori minunati. Cariera muzicala „laica” sa zic asa, adica una care sa nu aiba legatura cu muzica de la scoala, clasica de la un cap la coada, cariera muzicala ziceam, mi-am inceput-o la cateva festivaluri de folk castigate prin anii ’90 singur, dar si cu trupa Contrapunct si a continuat cu o perioada scurta in care am activat in trupa simbolului muzical al Pietei Univesrsitatii, Cristian Paturca!

Imediat dupa anul petrecut alaturi de Cristi Paturca si colegii din KM 0, inspirat si mult mai puternic decat fusesem pana atunci, am pus bazele unei trupe cu mare zvac si foarte diferita de ce era atunci pe piata muzicala din Romania, o trupa de folk-rock cu o instrumentatie atipica, (chitara, tobe si 5 instrumente de suflat un mini brass in amintirea perioadei in care condusesem cateva orchestre militare de suflatori cam pe la sfarsitul facultatii)! Si pentru ca nu am stiut cum sa-i zicem, Irina Balta redactor la Romania Tineret, ne-a botezat scriind pe un plic cu o corespondeta a lui Motzu Pittis (pe care il am pe undeva), ne-a botezat Circa 7, ceea ce oricum era mai bine decat propunerea de pe locul doi, „Scaune pe mese”! Eram 7 oameni in varianta initiala si atunci i-am zis CIRCA SAPTE adica aproximativ 7, fara vreo legatura cu Circa 7 de Politie, care fie vorba intre noi, e de multa vreme SECTIE de politie si nu Circa!

A fost un debut fulminant in industria muzicala, dar care nu a confirmat la cel mai inalt nivel…Circa nu a fost o trupa de prim plan decat o scurta perioada vreo 2-3 ani la turatie maxima, ca sa cred o iota din titlurile ipocrite din presa de saptamana asta, care s-a trezit ca stie nu doar cine a fost trupa Circa 7, daca inca mai este si daca a fost atat de importanta incat sa merite dintr o data titluri bombastice despre solistul Cristi Dumitrascu, care a avut un grav accident de circulatie si care este in afara oricarui pericol…Este acelasi tip de ipocrizie intalnit in anii din urma, cand artisti si actori mult mai mari, care au facut mult mai mult decat a facut vreodata pe scena Cristi Dumitrascu alaturi de alte trupe sau colegi, au fost ignorati in toata activitatea lor de pana atunci, iar cand au avut vreun accident sau mai rau, au si murit, au devenit dintr o data ARTISTI indragiti si regretati, de dragul audientei. Circa 7 si apoi scrisa doar cu litere CIRCA SAPTE, este o trupa cu 15 ani de istorie, in care a lansat 3 albume, iar al patrulea a fost un best of Cristi Dumitrascu lansat in 2011. Vreti sa va spun cam cati ziaristi am vazut la lansarile noastre? In 2009 la Hard Rock Cafe a fost MTV ul, eram parteneri media pentru ca pe albumul nostru aparea si coloana sonora a filmului Tache, la care noi am compus muzica, iar filmul Tache regizat de Igor Cobileanski era in gradina Trustului PRO! Cam atat. Or mai fi fost prieteni din radio si alti cativa, pe care ii salut si ii pretuiesc.

Ce vreau sa spun este ca de a lungul vremii am fost invitati sa cantam o data la Antena 3 si poate Libertatea a mai scris cate ceva, dintre cei care au publicat Știrea cu accidentul. In afara acestor firme de presa, care nici ele nu au urmarit indeaproape activitatea trupei, celelalte siteuri si televiziuni gen Romania TV sau Wow biz, care sunt ocupate mereu cu artisti din cu totul alta zona, nu cred ca pot explica dintr-o data, interesul spontan pentru asa niste artisti de mari ca noi. Hai sa fim seriosi! Unde ati fost cand am lansat albumul Goala prin casa in 2011? Dar cand am lansat videoclipurile Tache sau Cruella, ambele fiind roadele colaborarii cu Domino Film pentru lung metrajele La bani la cap la oase si Tache?

Bine ca nu am murit, ca circul ar fi fost si mai mare. Cu tot respectul pentru meseria de jurnalist, (sunt ziarist de 20 de ani), inteleg ca e o lupta, dar nu pot sa fiu de acord cu asemenea exagerari si denaturari ale subiectului. Pe unele siteuri am vazut ca as fi fost stabilizat, bagat pe perfuzii, ca la volan era de fapt o fata de 18 ani care ar fi intrat in masina mea. Nici vorba de asa ceva! Am fost sunat sa particip la nu stiu ce dezbatere si sa divulg identiatea tanarului care a produs accidentul. Deontologia profesionala e o chestie absurda dupa parerea multora. Nu zic, a fost greu, a fost infricosator, am fost la un pas de moarte probabil, dar hai sa nu transformam in circ intamplarea asta! Copilul ala de 18 ani are dosar penal oricum, dar hai sa nu il linsam mediatic, eu nu am spus altceva decat ca era un sofer prea tanar, atat. De aici incolo orice s ar intreprinde in afara limitelor legii este abuziv si distructiv.

In concluzie, ca sa fie clar pentru toata lumea, nu m-a stabilizat nimeni dupa accidentul de miercuri, (caci miercuri si nu sambata s-a intamplat), am avut o pierdere a starii de constienta vreun minut, am fost trezit, dupa care am fost pe picioarele mele, Am dureri de spate ceea ce e normal, iar dupa ce am fost dus cu Ambulanta de la locul accidentului la Bailesti si apoi la Craiova, am plecat pe picioarele mele la un prieten din Craiova. Apoi la Bucuresti am ajuns cu o masina particulara vineri cu un prieten si abia sambata m-am dus tot singur la Spitalul Militar din Bucuresti, pentru investigatii complete. Pe aceasta cale vreau sa le multumesc doamnei asistente Lidia Enache, de la Spitalul Judetean Craiova si domnului doctor Mihai Salaceanu, de la Spitalul Militar din Bucuresti, pentru profesionalism si omenie. Cat despre colegii de presa, care nu stiu cu ce se mananca muzica lui Cristi Dumitrascu si a trupei Circa 7, ii invit cu bucurie sa recupereze si sa vina la spectacole, ca sa scrie in cunostinta de cauza. Cine stie? Poate ca nu le place si atunci macar nu mai scriu nimic, sau poate invers. Le cer scuze suporterilor mei pentru ca am ajuns un subiect de prima pagina nu datorita muzicii, ci in urma unui accident de circulatie…

Zilele astea tocmai am hotarat ca Circa 7 sa se transforme in Chiar 7, asa ca sa nu mai fie nimic aproximativ, si ca sa evitam orice confuzie, vorba unui banc celebru! Pana atunci stiti unde sa ma gasiti: la Rock Fm luni seara de la 9 la Folk Bun si in toate mediile unde scriu si difuzez reportaje inregistrate si filmate despre armata, veterani de razboi si luptatori anticomunisti inca nereabilitati. Deci, mai e mult de munca, sa fim sanatosi cu totii! GO, GO, GO!

Proiectul Tivodar la Rock Fm, editia Folk bun din 7 august 2017

Stefan Tivodar face parte dintr o categorie aparte de muzicieni din noul val, un val din ce in ce mai putin dispus in a si afirma si sustine ideile muzicale proprii, oricat de fanteziste ar parea. Pe la inceputul anilor 90 si pana catre sfarsitul lor, (ca sa vorbim despre ceea ce se chema pe vremuri indeobste noul val), adica o generatie care incepe imediat dupa Dinu Olarasu, cel mai valoros brand care a ratat la mustata faima tuturor corifeilor din Cenaclu), era o stare de spirit unanim acceptata ca pustii de 18-19 ani sa vina la portile afirmarii cu piesele lor. Nu se concepea altfel, cum se întâmpla astăzi, in niciun festival, pe nicio scena, asa era treaba si nu era rau. Era descalificant sa te duci si sa canti piesele lui Ciocu Vintila, sau mai facil, ale lui Bertzi, mai ales ca de cele mai multe ori ei erau in juriu. Asa imi amintesc colegi folkisti pe care i-am intalnit prin tot felul de spectacole mai mari sau mai mici, cum sunt Dan Manciulea, Florin Chilian, Catalin Ungureanu, Maria Gheorghiu, Emerich Imre, Catalin Ungureanu, Ovidiu Mihailescu, Prefix 032, Eugen Avram, Ada Milea, Florin Camen, Karma, Maria Magdalena Danaila, Contrapunctul meu, in care nu am fost de fapt membru fondator, ci Gabi Dimancea, Viorel Pitigoi, Marian Fianu si dragul meu prieten disparut prematur Dragos Mirea…  Toți cei amintiți au fost fără excepție artiști de creație. Asta a fost primul nou val. Cei ne numiti sa ma ierte, scriu dintr o bucata si sigur am uitat din folkisti.

A venit apoi un al doilea nou val, din jurul lui 2000 pana in 2010, inceput deci la cumpana dintre milenii, cu nume care aveau parca si mai multa forta, un aer poate mai proaspat, iar aici i-as aminti pe Alina Manole, Daniel Iancu, (amândoi reîntorși pe scena folk după perioade de pauza), George Sarluceanu, Adriana Todoran, Tapinarii, Cosmin Vaman, Marius Matache Daniel Fat, Fara Zahar, Adrian Bezna si acest Stefan Tivodar, un artist destul de incifrat, care nu a vrut nici sa se faca placut printr un registru umoristic, dar nici nu a incercat -din ce stiu eu- sa isi faca loc prin muzica folk ajutandu se de piese consacrate cum se intampla des astazi, inclusiv prin festivaluri. Eu l-am auzit fugitiv cred ca intr o cantare si un pic pe youtube si recunosc, m am ales cu o parere furata, mincinoasa, fiindca in clubul in care se canta era sunetul rau, cu monitorizare proasta cel mai probabil, iar proiectul Tivodarului a purtat mereu o „tinichea de coada” in mintea mea, iar acest punct de vedere aveam sa descopar ca a fost nedrept, regretabil.

Stefan Tivodar si Ioana Purcarea, parteneri in viata si in muzica, au venit in studioul Rock Fm asa ca intr-o poveste usor absurda, intr-un moment de moarte clinica a Proiectului Tivodar. Cu toate astea, dupa ce mi-a trimis piesele pe care urma sa le difuzam, am intrat intr o repriza de ascultare obligatorie si mi-am propus ca de obicei sa aleg 3-4 piese pentru a le introduce in server, urmand ca ei sa cante vreo 2 in studio, intentionand sa pastrez spatiu pentru alte piese cunoscute din folk, conform „retetei” emisiunii! Dupa jumatate de ora am renuntat la orice fel de reteta, pentru ca am descoperit o lume de o sensibilitate cuceritoare, de trairi speciale si de o maiestrie muzical-orchestrala pe care nu o intalnesti pe orice ulita din folk. Am si aflat ulterior ca trasesera in studioul lui Adrian Cristescu, pianist si inginer de sunet de mare valoare si artist colaborator al Adei Milea si al Alinei Manole, cu un stagiu prolific in Circa Sapte la mine, perioada in care am inregistrat albumul „La rece” si coloana sonora a lung metrajului Tache, deci iata, nimic intamplator.

In emisiune in direct am cunoscut si eu si ascultatorii doi oameni usor defensivi, cu o atitudine opusa agresivitatii mult prea ofensivilor artisti pe care ii imbata si ameteste valul, fara sa le ia neaparat calul lui Daniel Iancu.  Stefan este facatorul revistei Sunete si asta spune multe despre rafinamentul sau uman și muzical,  atat de prezent pe albumul de pe care am difuzat cateva cantece in emisiunea Folk Bun din 7 august! Una peste alta, am calatorit  o ora, alaturi de niste oameni se incapataneaza sa si tina drumul drept, standardele stiute de ei si de suporteri, iar eu spun ca sunt pe albumul lor cel putin doua piese care ar innobila orice radio din Romania, nu doar Rock FM, care are deja in grila o ora de folk și muzici înrudite  pe saptamana si care va mai difuza muzica marca Proiectul TIVODAR! Una dintre ele este aici. „Culorile ti stau la fel in cercei si inca nu stiu sa ti spun nu.” Stefan Tivodar Project /Catalog
Multumesc Stefan si Ioana si succes cu noul proiect!

Cu Florin Chilian, la Rock FM luni seara, 31 iulie 2017

Pe Chilian îl știu de mai bine de 20 de ani de când ni s-au intersectat pașii pe la celebrele preselecții de la festivalul lui Socaciu, la Om bun, pentru ca mai apoi să ne reîntâlnim în anturajul apropiat al lui Vali Sterian pe acolo prin Eliad, ori la studio, la B’inișor. Ce vreau sa zic este că talentatul și în aceeași măsura controversatul Florin Chilian mi-a câștigat admirația încă din vremurile în care conducea un trabant și nu s-a lăsat până nu și-a procurat buletinul de identitate muzicală -cum ii zice el – adica albumul prin 2001 cu numele primului sau mare hit, „Iubi”.   Și contrar obiceiului breslei,  tare m-am mai bucurat de reușita lui Chilian, când a devenit într-un timp scurt cel mai însemnat artist din generația nouă din folk, cu o personalitate și o filosofie care te izbesc încă de la prima ascultare a cântecelor lui atât de altfel! Era unul dintre noi care reușise, care conta în industria muzicală, o chestie hâdă pe atunci cum este si acum. A jucat totul pe o carte, fără plasă de siguranța cum spun Paraziții și a câștigat! A avut și o doză de șansă, a avut împrejur câțiva prieteni care l-au ajutat  în momente cheie si recunoaște asta. A mers apoi cu două viteze în plus, cu o strategie „profi”, cu videoclipuri deștepte și investiții pe măsura, pentru că roata începuse să se învârtă bine.

          Apoi colegii, (și aia din generația lui dar și aia de-și zic corifei), au început să-l hulească; de multe ori ai zice că pe bună dreptate, din motive de agresivitate verbală, de lipsă de modestie, (ca nu-i așa, modestia e pentru câini, cum a zis luni seara la emisiune), de intonație deficitară, de lipsă de măsură și de bun simț în concerte, și nu am știință dacă detractorii lui Chilian au avut mereu dreptate, pentru că nu am putut fi martor pe viu decât în puține ocazii! 

     Dincolo de toate astea, eu i-am apreciat mereu activismul social și faptul că și-a pus adesea muzica și notorietatea în slujba unor copii defavorizați sau bolnavi, iar pentru aceasta și pentru sumele importante donate acestor cauze nobile merită un laudațio de-a dreptul gras!

         Ceea ce pot și ce vreau sa spun este că acest Florin Chilian pornit de pe un culoar fără nicio șansă, care a trăit o vreme pe stradă la propriu, a reușit cu ambiția, sacrificiul și singurătatea ciclistului de performanță și a campionului care a fost în dimineața vieții lui, să răstoarne clasamente, sa dărâme reguli și prejudecăți și mai ales predicții! Are limba ascuțită, nu-ti merge în discuția cu el să o fentezi nicicum, (cine a ascultat emisiunea din 31 iulie știe ce zic), nu are eleganța mentorului nostru comun Vali Sterian, (care însă în backstage avea și el același discurs tăios, fără menajamente), dar are meritul că între 7 cântece discutabile, neînțelese de iubitorii de folk consumatori de Cenaclu păunescian, trântește un „Iubi”, un „Zece”, un „Chiar dacă”, și acum toate piesele de pe albumul „Plânsurâsul” care mie mi se par foarte-foarte bune!

    Nu-i ridic eu osanale lui Chilian , la un moment dat el chiar a atacat cu virulență în 2015 concertul „La aniversară” din Piața Universității, pe care eu l-am organizat alături de Eugen Cișmașu de la Academia Cațavencu și de Rock FM și care una peste alta a fost o reușită și nu o sușă cum a zis el atunci, dar admit acum după trecerea timpului că a avut dreptate în câteva puncte, care se refereau la colegi folkiști participanți la acel spectacol și care și-au arătat calitatea umană în ocazii ulterioare. 

De asemenea, sunt de acord și cu faptul că una peste alta a avut tot dreptul să și dea cu părerea despre un concert închinat eroilor din ’89-’90ca participant direct la evenimente, la care probabil nu mai fusese nimeni în afară de Cristi Hrubaru, Emeric Imre și probabil Cristi Luca. Dar astea sunt alte povești. 

   În fine, sunt convins că ascultătorii de Rock FM s-au bucurat să îl audă pe Florin Chilian, cu sau fără ultima lui apariție discografică de senzație publicată pe 4 viniluri și mai multe Cd-uri, cu muzica lui altfel, cu ciudățeniile lui, cu șarmul lui, cu „Iubi”, cu vânătoarea lui de impostori și cu țipuritura lui inconfundabilă, cu țintele lui prea înalte și cu nebunia fără de care niciun artist nu va ajunge megastar, cum îi place lui să spună! 

     Nu pot să închei înainte de a spune că în acest album atât de experimental numit PreClasic/Florin Chilian, la care artistul a lucrat aproape un deceniu, ar fi fost în opinia mea mult mai aproape de nemurire dacă acel cvartet de coarde ar fi fost cântat de instrumente adevărate, dar astea o chestiune care a ținut strict de o decizie pe care Florin Chilian, așa cum îl știu, un nesupus, și a asumat-o fără echivoc. 

Mulțumesc încă o dată, Chiliane și succes mare mai departe!

Folk Bun din 24 Iulie 2017 la Rock FM, cu Evandro Rosetti și Sorin Minghiat

Întâlnirea cu Evandro Rosetti a fost una atipică și nici nu avea cum să fie altfel, așa cum și artistul jumătate italian, jumătate român a fost o prezență ieșită din tipare în muzica folk în vremea de pre-glorie a Cenaclului Flacăra. Venit la studii în ’71 la București, descendent pe jumătate al familiei compozitorului Nicolae Kirculescu, intră in mișcarea folk condusă de Adrian Păunescu și își câștiga aici un loc special! Studentul pe atunci la Stomatologie, cunoaște poate cea mai boemă și mai spectaculoasă perioadă a vieții, iar poetul Adrian Păunescu scrie doua poezii dedicate italianului „care agăța din mașină” potențând și cu siguranță motivându-și tânărul partener de creație! 

La aproape 40 de ani de la cele istorisite mai sus, am avut șansa de a-l cunoaște personal pe Evandro, bucuros cu atât mai mult cu cât întâlnirea ne-a fost înlesnită de prietenul comun Sorin Minghiat și de vechea prietenie de peste timp cu Valeriu Sterian. Desigur autorul vestitei piese haiducești Cosma Răcoare este încă eroul prizonier succesului din anii 70, fapt care îi face întru-câtva misiunea grea de a impune și alte cântece de același calibru în conștiința publicului, dar dincolo de asta, Evandro este același intelectual rasat, cu o superbă voce baritonală, care îl face la fel de interesant ca în anii de mărire! Și credeți-mă, mai are cel puțin doua-trei piese pe album care sunt absolut încântătoare, piese care au substanță și muzicalitate (Haiduceasca) și un umor absolut cuceritor (Vrem bere), iar astea sunt argumente clare pentru a-l aștepta de fiecare dată cu inima deschisă și de a merge cu drag la un viitor concert în Romania!

A fost totuși un norocos-gândesc eu- că plecând in Italia în plină efervescență artistică, a evitat acel recul înregistrat de aproape toți artiștii folk după ’90, din care doar putini s-au ridicat la altitudinea de croazieră de pe vremuri (Sterian, Baniciu, Stănculescu, Vintilă, Alifantis, Andrieș, Socaciu și să mă ierte cei omiși, dar oricum lista e scurtă…

       Probabil singura emisiune Folk Bun înregistrată din tot anul a fost să fie realizată cu și despre Evandro în holul unei facultăți de arhitectură, unde gazdă și companion ne-a fost Sorin Minghiat, prietenul meu de mai bine de 21 de ani și al lui de aproape 40! Și am înregistrat această întâlnire doar pentru că avionul lui Evandro către Roma a decolat cu i zi mai devreme de ziua în care Folk Bun se întâmpla live la Rock FM, dar poate ca a fost mai bine așa, căci de multe ori esența se extrage mai lesne dintr o înregistrare de o ora jumătate pe care o lucrezi ulterior, decât dintr-o oră de emisiune live în care te chinui să cuprinzi tot ce crezi ca e important! 

Mai multe aflați diseară dacă ascultați de la 21 Folk Bun la Rock FM, iar dacă nu reușiți, voi reveni cu un link in later edit.

Ciao pa, vorba clasicului Sterian, audiție plăcută!

Toma Arnauțoiu, cavaleristul din inima mea

Toma Arnautoiu a fost un strălucit ofiter de cavalerie, in armata regală in cel de al doilea razboi mondial. A făcut școala la Târgoviște, acolo unde a făcut-o și Nicolae Marinescu din Deva, mai mic cu o promoție decât Toma,  veteran de război, rănit grav la Oarba de Mureș și fost deținut politic, ca și Toma. Dar despre cavaleristul Nicolae Marinescu intr-un articol viitor.

Am cunoscut-o pe fiica marelui partizan,  pe doamna Ioana Voicu Arnăuțoiu, cu care am realizat un interviu difuzat la radio în sâmbăta mare acum câțiva ani, un interviu de referință între toate pe care le-am făcut la viața mea. Profesoara de muzică Ioana Arnăuțoiu a fost de o precizie chirurgicală, de o elegantă de a dreptul nobiliară și de un pragmatism care nu a lăsat nicio șansa idealismului meu care ma împingea în naivitatea de a crede că partizanii vor fi vreodată reabilitați. Dar și despre acest interviu voi mai scrie aici.

Acum 58 de ani, cam pe la ora asta, l-au împușcat pe Toma Arnăuțoiu canaliile de kominternisti, după ce au fost ajutați prin trădare de alți trepăduși, care s-au aruncat singuri la coșul de gunoi al istoriei. Poate unul dintre ultimii haiduci adevărați, luptător cu morile de vânt, a fost reprimat cinic, prin împușcare, unde altundeva decât la Jilava, acolo unde au murit atâția români mari… Toma și grupul de partizani Haiducii muscelului vor rămâne un mare exemplu de curaj și demnitate, pe care nu îl vor șterge toți ăștia care vor ca tinerii sa nu mai știe ca au fost odată Ioan Gavrilă Ogoranu, Toma Arnauțoiu, Gogu Puiu, Gheorghe Arsenescu, Gavril Vatamaniuc, Dabija, Motrescu, Șușman, Uță și atâția alții care i-au ajutat și care au riscat tot pentru ideea de libertate, așa cum a au făcut-o bărbații și femeile care au înfundat pușcăriile comuniste pentru ca i-au ajutat pe partizani, (cel mai cunoscut caz fiind acela al Elisabetei Rizea). Veșnică pomenire acestor bărbați și femei, care prin jertfa lor ne au arătat drumul în cinste si curaj, diferit total de cel învățat adesea în comunism ala plin de umili și lingușitori.

Fotografia este de la inaugurarea Monumentului Haiducii Muscelului și de la Sfințirea Crucii închinate tuturor celor care au fost exterminați sau au avut de suferit în în legatură cu grupul de partizani musceleni. Monumentul și crucea se află de langa Campulung Muscel, între oraș și Mausoleul de la Mateias. 

Aici aveți un link cu mai multe informații despre Toma Arnauțoiu.

Tudor Greceanu, un erou pe care mi as fi dorit enorm sa il cunosc

Să citești, să asculți despre asemenea oameni și fapte, ba chiar să-i vezi pe oameni filmați cum depun mărturie despre orori inimaginabile și să treci cu nepăsare mai departe, este exact ce vor puii vechilor torționari, să nu vadă niciodată asemenea povești in cărțile de istorie, acolo de unde ar trebui să învețe copiii ăștia prea grăbiți și ocupați de spinner și kendama.Episodul dedicat lui Tudor Greceanu din Memorialul Durerii

Crucea victimelor Mineriadei asezata in Piata Universitatii

Îl comemorăm pe cel mai mare ziarist al României, bădia Mihai Eminescu care a plecat în 15 iunie 1889, asasinat pe strada Plantelor părăsit de confrați! Din păcate după 101 ani, alți tineri au fost omorâți și schilodiți în 13-15 iunie 1990 și pentru că nu au fost destui ziariști curajoși care să se lupte cu hidra. Mi s-a spus astăzi într-un sms uluitor că am o fixație pentru subiecte legate de lupta anticomunistă și ca sunt probabil marcat de regimul comunist. În cinstea victimelor Mineriadei din iunie 1990 și spre „bucuria” celui care nu mai poate de grija mea și a subiectelor legate de partizani și de Memorialul de la Sighet, am fost la Universitate și am aprins o lumânare la crucea pusă de George Roncea. Amin!

 Cu Radu Captari la Rock FM, emisiunea din 8 mai 2017.

Radu Captari este o figura aparte pe scenele cluburilor din Romania. Drumurile noastre au fost la un pas de a se intersecta de cateva ori, dar pana la urma am ramas cu prea putine elemente de priza directa, in ceea ce il priveste pe basarabeanul cu voce puternica si acel patos atat de particular artistilor slavi. Ca intr un soi de gluma, l am invitat la Folk Bun, la Rock FM luni seara, chiar in 8 mai, de ziua defunctului Partid Comunist Roman si el venit de la rusi in 1921, daca nu ma inseala memoria…
Radu este un om din generatia mea, un tip care a avut de parcurs mult mai multe greutati, decat multi dintre noi cei care ne am nascut dincoace de Prut, probabil scoli si in orice caz mai multi kilometri ca sa ajunga la un moment al recunoasterii artistice. A absolvit ( spre incantarea mea empatica) Conservatorul din Moscova la clasa de dirijat, iar cand a inceput sa cante piesele lui Nikita Mihalkov m a cucerit definitiv! Prietenia comuna cu Ivan Patzaichin ne uneste probabil la fel de mult precum dragostea pentru libertate si opozitia la tot ce inseamna dictatura. opozitie pe care am experimentat o cam in aceeasi perioada in adolescenta: el in Basarabia si eu aici in draga noastra Romanie!
Conchid si spun ca un artist precum este Radu Captari nu poate fi decat binevenit pe o scena romaneasca ermetica si neschimbata de peste 30 de ani pe partea de muzica acustica zisa si folk, in care prea putini au avut forta de a se rupe de trecutul impus si configurat de Adrian Paunescu inca din vremea Cenaclului. trecut care are in mod ciudat si acum prozeliti care parca au adormit in 1983 si s au trezit in mod cu totul exceptional abia ieri. Si daca nevoia de originalitate si de exprimare proaspata inseamna in mod paradoxal muzica ruseasca adevarata si nu alterata (nefiind aici vorba despre diezi si bemoli), atunci sa fie cu oci ciornia!