Padre

Intr-o vreme deja indepartata, in primii ani ai deceniului 9, in anii in care diferentele de status social nu luasera inca hormoni de crestere, mai tot adolescentul pleca la munte in gasca. Libertatea pe bani putini era o chestie pe care multi din generatia noastra au experimentat-o, savurand pe indelete multitudinea de avantaje: fuga de realitatile unei tranzitii economice barbare, prietenii legate pentru tot restul vietii, geografie aplicata intr-un mediu natural absolut rarisim, cura de sanatate, pe aici pe colo reprize de teribilism, idile de cabana, dar voila, nu in ultimul rand muzichiile iscate in sala de mese, ori in jurul focului de tabara! S-ar putea scrie carti groase, despre cate si mai cate s-au intamplat pe munti, despre zilele in care pantofarii nu erau inca cocalari, ori despre vestitele concursuri intre cluburile montane, in care dimineata, tineretul se intrecea la orientare in padurile patriei, iar seara pana-n alta dimineata, se infrunta in „proba culturala”, unde se canta, ori se juca un fel de teatru amator, dar cu un umor devastator pe alocuri!
Nu am prea avut eu o frecventa mare peprin concursurile astea, dar ma emotionez cand imi aduc aminte de serile cu Gentiene, cu baietii de la Karma, cu Titus & comp. din Campina, ori cu toata gasca dobrogeana a lui Johanes! Ca sa nu mai spun de Albatrosii din Galati, cu a lor Maria Magdalena Danaila, dar si de bucurestenii nostri Steaua, Dimancea la slatinenii din grupul Alutus, ori celebrul Pitzi din Caracal! Apoi fetele din Km 0, Cascaval si cu ai ei surata…si evident, clubul Quartz, lasat la sfarsit intentionat, care avea sa ramana si el in istorie si in amintirea noastra! Era atipic Quartul, varsta mica, de liceu, multe fete din Pedagogic, in frunte cu Lumi profesoara carliontata si cu cei doi baietii aproape singurii masculi din toata scoala, cei doi Dragosi, Boso si Panturu. Sa ma ierte cei pe care nu-i mai stiu acum…poate doar Misu cu Defectu`sa mi trimita un bobarnac digital.
La acest acest mijloc de ani `90 precum spuneam, ani plini de frenezie si de tinerete, nu stiu eu acum daca ma iau la bani marunti, de unde a aparut Padre. Un personaj straniu in felul lui, cu mai bine de 15 ani mai copt peste media iezilor descrisi mai devreme, un ardelean cu personalitate, cu o voce de bas dezarmanta si cu abilitati muzicale absolut extraordinare. Canta cu trompeta si cu fluierele, dar si la o multime de alte instrumente cu coarde, cam cum ar face un om obisnuit oua ochiuri in tigaie. Mai tarziu aveam sa aflu ca absolvise acelasi liceu de muzica ca si mine, dar nu asta e important, ci faptul ca sibianul cu ochi de neamt, era la fel de neamt si pe scena, cu o instructie sanatoasa in spate, care dadea valoare talentului de poveste! Cam in aceeasi vreme s-a inchegat si Contrapunctul, in formula care castiga „Om bun” in `97, iar dupa aceea Padre a mers in cateva reprezentatii cu noi, chiar si la vestita emisiune live pe atunci ” Vanare de vant” de la Tvr, cu Vali Sterian. Voi cauta in arhiva personala, poate gasesc filmarea…Dar nici aceasta inregistrare nu este relevanta…ca dovada, a fost si s-a ingropat totul de a doua zi. Dupa care o mana vrajita a separat apele si ne-a departat cararile…
Altceva m-a indemnat sa scriu acum, aici. Am avut si eu, revelatia mea, acum cateva zile, cand l-am revazut pe Padre dupa ani multi, batuti pe muchie, la el acasa in Sibiu. Si zic revelatie, dar as imparti-o in doua bucati.
Pe de-o parte am trait acelasi sentiment din vremurile evocate, de forta pe care o emana un lider adevarat si nu unul inventat. Uneori am cunoscut, alteori doar am vazut, oameni cu forta, cu magnetism, dar in sens pozitiv, nu din aia care te strivesc, ca sunt din nefericire si multi aligatori la costum printre noi… Pai cand intram cu Padre in scena, cu el asa inarmat cu cele doua block flute, n-aveam frica, stiam ca sunt in echipa cu regele, ca va fi musai o reprezentatie unica, momorabila, asa cum se intampla de fiecare data! Trebuia el sa faca vreo bijuterie, cum ii statea in obicei, dar si in putinta, apoi sa culmineze cu vreun moment de virtuozitate, cu un fluier in gura si altul in nas eventual!
A trecut destula vreme de atunci, asa ca pot sa spun despre paralela care mi-a stat pe creier ani de zile, fara teama obsedanta de a fi patetic…Acelasi sentiment de mare mandrie si de asteptari mereu la cote maxime, il aveam cam in aceeasi perioada in doua cazuri: cand cantam cu Padre laolalta si cand il vedeam pe Hagi, cum bagateliza argentinieni pe la televizor, cu Nationala la Mondiale! Stiam ca atunci cand ajunge mingea la rege, suntem stapanii lumii, inventeaza el imposibilul, eram fara grija! Asa era si cu Padre.
Dar ziceam ca voi diseca revelatia in doua. Acum am sa va spun despre emotie, despre toate lucrurile care raman, dincolo de virtuozitati, de mariri si demonstratii…Totul ramane in noi, in minte si in suflet. Oamenii adevarati stiu sa cearna lucrurile, sa le pastreze pe cele adevarate si pe alea rele sa le spele. Nu ma vazusem cu Padre de o mie de ani, dar cu atat mai placuta a fost revederea, cu atat mai mult cu cat intamplarea-neintamplatoare a facut ca exact in acea zi, el sa se revada cu alti fosti colegi si prieteni, dupa o si mai lunga pauza, de aproape un sfert de secol! Am intrat in toiul petrecerii si pret de o clipa m-am gandit ca putine lucruri sunt mai frumoase si mai adevarate decat revederea cu oameni dragi pe care nu i-ai vazut de mult si carora le poti marturisi bucuria revederii, fie si printr-un cantec vechi, cantat umar langa umar…
Am cantat piese de demult, impreuna cu prieteni stiuti ori nestiuti, Padre nu a stat nici el in loc, a mai pus niste ani in sac, dar nu degeaba, fiindca fluierele lui evoluate si schimbate cu cele in registru grav, sunau evident fara cusur…Ne-am amintit de cele trecute, dar am si trait cateva zeci de minute memorabile in prezent. Cat sa ne ajunga inca 10 ani, desi sper ca mana aia vrajita care ne-a tinut departe s-a uscat si ne va lasa cararile libere, sa ne vedem mai des.
La plecare, am promis aproape sigur ca „am sa vin si maine un pic, inainte de plecarea spre casa”. Dar el, domol ca un ardelean adevarat, dar si hotarat, pragmatic, ca omul trecut prin toate furtunile pamantului, s-a uitat la mine si a asezat palma pe stanga pieptului si mi-a spus: ” No, daca vei ajunge , asta o sa vezi tu maine… Dar sa stii, fie ca ajungi, fie ca nu, sa stii ca vei fi mereu aici in inima mea!”

 

14 noiembrie 2011

Later edit: fotografiile sunt de la concertul „La aniversara” din Piata universitatii, din 21 decembrie 2015, la 4 ani de la cele descrise in povestea de mai sus. Am avut bucuria sa cantam cateva piese impreuna, in amintirea tuturor romanilor curajosi care au luptat pentru libertate. inclusiv libertatea de a canta si de a se exprima liber.