61 de ani de la Revoluția din Ungaria

Revoluția din Ungaria, cea mai însemnată mișcare anticomunistă, petrecută la doar 11 ani după razboi, a tras primul mare semnal de alarmă față de regimul criminal impus de Moscova. Din păcate mișcarea a fost înăbușită cu arme și tancuri, dar asta nu a stins dorința de libertate a oamenilor… Și nici demnitatea nu le-a putut fi confiscată, nici cu amenințări nici cu ani grei de pușcărie, așa cum s-a întâmplat și la noi cu studenții care au fraternizat cu eroii din Ungaria. Demonstranții, fie că s-au aflat la Budapesta, București sau mai ales la Timișoara, oamenii le-au arătat rușilor ca teroarea nu-i va supune. La noi, la Timișoara, unul dintre ofițerii veniți pe tancuri cu rușii in ‘44, Marin Dragnea – fiind deja colonel si comandant de garnizoană – a dispus arestarea sutelor de studenți care au protestat împotriva invaziei ruse din Ungaria. În acel lot de arestați se afla și Președintele Asociației Foștilor Detinuti Politici Octav Bjoza și alți oameni care trăiesc și pot depune oricând mărturie. Până când cei care au făcut astfel de crime sunt încă în capul mesei, nederanjați de nimeni, iar victimele stigmatizate și nereabilitate, câta vreme Dragnea a fost medaliat de Putin prin Ambasadorul rus de la București acum recent, câta vreme este încă cea mai importantă voce a Veteranilor de Razboi (menținută într-un mod artificial) iar foștii studenți arestați de el au pensie de trei ori mai mică, ar trebui sa ne fie cam rușine că acceptam asta. 

Respect acelei generații de tineri curajoși care s-au luptat cu mâinile goale împotriva celui mai cumplit regim politic, care iată nici astăzi nu a murit de tot.

Artiștii, moartea și presa

 
Ipocrizia și manipularea vizează doar în aparenta persoanele publice, acum vorbind despre artiști, fie ei actori sau muzicieni, iar in cazul lui Ioan Gyuri Pascu ferice de noi toți, și una și alta. Recent site-ul Libertatea a publicat o filmare de la mormântul lui Gyuri, din Agnita, in care câțiva artiști prieteni și au amintit de momentele frumoase și au și cântat un cântec de al lui. Ziariștii manipulatori nu au putut vedea decât un singur lucru: ca Dana, fosta lui soție nu a participat la parastas. Nimic mai fals! Fix ca in Caragiale… Acesta nu a fost un parastas, ci o comemorare care mai apoi a continuat cu un spectacol la Casa de Cultura din Agnita, unde am cântat și eu alături de mai mulți artiști. Iar Dana, evident, nu a fost aici și este treaba ei dacă a făcut sau nu parastas și unde l-a făcut și cu cine. Este fix treaba ei. Este o chestie pe care mi-a relatat-o acum câteva zile de Zoltan Butuc, actor și muzician mult mai apropiat de Gyuri decât am fost eu vreodată. Amărăciunea lui Zoli m-a făcut sa scriu articolul asta. Amărăciunea lui și bucuria pe care am văzut-o in ochii oamenilor din publicul strâns in Casa de Cultura din Agnita, la spectacolul organizat de Ioan Oliu.
Zoltan Butuc pe scena Casei de Cultura din AgnitaDa. Ipocrizia care nici măcar nu se mai disimulează ca pe vremuri! Modul asta de a te preface sensibil și interesat atunci când un om e la necaz sau chiar mort, a devenit politica oficială a presei cam de la începutul anilor 2000 încoace. 
Imi amintesc bunăoară, ca la procesiunea de înmormântare din septembrie 2000 a lui Vali Sterian, deși a fost o mare de prieteni apropiați dar și oameni din publicul acela excepțional care l-a regretat sincer, nu am văzut picior de presa la Bellu. Sau poate ca au fost ziaristi, – caci încă mai erau oameni de condei – dar au avut discreția pe care am avut-o toți. Nu am văzut nicăieri comentându-se de ce au cântat la mormânt Doru Stănculescu și Sorin Minghiat, nici nu am văzut vreodata filmarea pe undeva și nici nu am aflat vreo bârfa ieftină despre superbul gest al lui Prezidente, care a turnat o sticla de vodka undeva in preajma locului de veci al dispărutului prieten.
Apoi in 2007 in vara, la ingropaciunea lui Motzu Pittiș lucrurile au „evoluat” radical! OTV ul era in tot și in toate, chiar dacă siglele de pe veste și microfoane erau diferite. Cameramani cocoțați pe monumentele funerare de pe aceeași alee a artiștilor din Bellu, sorbeau fiecare pas al masonilor care defilau mai dihai ca la armata, iar ei, ziaristii vanatori nu ratau nici un detaliu care ar fi putut face audiență.
La moartea lui Cristi Paturca a fost la fel. Presa, hiene, senzationalescu gen diaconescu, din nou. Aceeași presa care nu a scris decât sporadic despre muzica acestor artiști, care altfel, erau niște „depășiți de vremuri, niște prăfuiți”. Ei erau artiștii de care își aduceau aminte din an in paste, așa cum le cădea lor bine, eventual la vreun 21 decembrie…
Și acum când scriu despre Cristi Paturca mi am adus aminte ca și in 2000 o parte a presei o luase deja razna, am acasă un exemplar al ziarului Național care a gasit de cuviință sa publice o fotografie in care și eu și Cristi și alții, îl duceam pe Vali in sicriu, atunci când a plecat pentru ultima data din studioul B’ Inisor un studio care i-a fost atât de drag. Aceeași presa care îl înfierase și care aplaudate arestarea lui preventivă de după accidentul de la Romană…
Ce vreau sa zic este ca de fapt impostura presei este o batjocura la adresa tocmai a publicului! Pana și a publicului ăla minunat in fata căruia am cântat miercurea trecută la Agnita… Publicul este ținta, artistul e mort, dar publicul este miza! El aduce bani, el face audiență, e ca la vot, el bagă buletinul in urnă. 

La fel și in cazul lui Gyuri. Nu contează durerea, adevarul. Contează scandalul care cred ei ca le vinde pagina aia virtuală…Nu! Pe noi artiștii nu ne pacăliți, voi păcălicilor! Și surpriză: nici pe oamenii aia din public pe care credeți voi ca ii prostiți, nici pe ei nu ii veti mai prosti. Sa vedem cum va veți descurca scriind voi între voi compuneri in fata clasei. Șapte clase mai jos.