Grotescul ca o stare de fapt

Știm doar din carti și din mărturiile celor care au trăit anii aia grei dintre ‘45 și ‘48, când s-a desăvârșit trecerea la Republica Populară, știm doar teoretic cam cum a fost. Nu vom putea niciodată ști ce a fost în sufletele oamenilor de bun simț care au văzut cum deodată toată pleava societății s-a cocoțat la conducerea statului înroșit încetul cu încetul. Mulțimea de puturoși și de țoape, oportuniști, ticăloși și trădători de-a dreptul, care cu același rânjet al multor parlamentari de astăzi, au sfidat toate regulile, au acaparat puterea și apoi au început sa vâneze oameni cărora nu le ajungeau nici la gleznă, ca educație, instrucție și calitate umană.

Ei bine, mi s-a părut că astăzi, la spectacolul grotesc al moțiunii de cenzură, am fost ca in filmele alea cu întoarceri in timp. Am simțit fiorul rece pe șira spinării, așa cum cred ca l-au simțit și miile de români care au fost nevoiți să tacă, dacă au simțit că nu se pot lupta cu hidra…

Despre cealaltă categorie a luptătorilor anticomuniști știm cu toți. A fost formată din singurii stâlpi ai demnității noastre, fără de care am fi fost mai pierduți decât suntem astăzi.

Așa că, să nu se repete scenariul, să nu fie din nou prea tarziu, deși s-ar zice că nu e ca în ‘48, că nu mai sunt tancurile rusești pe aici. Tancurile nu, dar rușii?

Mersul paralel

Ca de obicei, cand se întâmplă chestii cu miză, merg sa văd cu ochii mei.

Unu: centrul orașului e confiscat, cele mai multe autobuze pe care le am văzut la un loc vreodată, parcate de la Muzeul Țăranului, pe tot Bulevardul Buzești, pana jos la facultatea de Drept.

Sunt străzi și zone închise cu garduri de jandarmi și politia locala, cu interzicere abuziva de a parca.

Doi: parchez după ce un politist local ma trimite la plimbare dintr -un loc unde parcarea era perfect legală, apoi ma duc sa iau pulsul trebii.

Cum a fost? Ca in Martie la Congres. Doar ca in afara de interlopi erau și mulți oameni simpli, destul de absenți și desprinși de realitatea prezentată pe scena. Cu pancarte date de la partid și cu gândul la ora de plecare a autobuzului.

Trei: când au urcat pe scena actorul Costel Constantin, Primărița doamna Gabi și încă un nene și când au început sa instige lumea la violenta, sa invite mulțimea sa jignească oameni din tabăra adversă, m-am simțit ca in anii de după razboi când pleava societății românești – cum a zis Octav Bjoza la Sighet acum câteva săptămâni- pleava societății românești post belice a preluat destinele acestei tari.

Mitingul asta care a promovat sperietoarea numita stat paralel este de fapt un mers paralel pe langa niște oameni necăjiți aduși cu autobuzul, manipulați și hrăniți cu ura. Ca minerii in 90. In acest timp, toi aia de pe scena fac milioane de euro din furăciuni.

E o lupta dură, o luptă ca atunci. Cineva își dorește foarte mult țara asta. O abandonăm iar?