Ce am văzut cu ochii mei sâmbătă, la Congresul din 10 martie

Am simtit nevoia sa scriu acest articol, sa  spun ce vad si ce simt in chiar primul minut in care am realizat ce opera marsava se punea in scena. Responsabilitatea oamenilor liberi care se pot exprima in on line este una din ce in ce mai mare, intr un mediu viciat, in care mass media este intr o proportie covarsitoare controlata, iar 80 la suta din oamenii Romaniei se uita la televizor si asculta din cand in cand radioul, inghitind pe nerasuflate gogosile otravite ale unor oameni care se dovedesc de multe ori fara constiinta si care propaga stiri neadevarate pentru confortul propriu si castigul imediat.

Am învatat în peste cei 20 de ani de jurnalism că dacă vrei sa afli adevarul, trebuie sa mergi sa vezi cu ochii tai. Priza directă nu minte niciodată, ca la sporturile de contact. Nicio relatare de la fata locului, nicio dezbatere cu invitați care jura ca nu fura si ca au văzut și au înțeles tot, nimic nu se compara, cum ziceam cu respirația din miezul evenimentelor, unde poți sa auzi ce vorbesc oamenii necenzurat, sa mirosi aerul de primăvara alterat de mitocani care put, iar asta nu-ți poate oferi nicio camera de televiziune.Am ieșit sâmbăta la 10 de pe post, de la radio, unde tocmai vorbisem despre lupta anticomunistă și ce am văzut eu langa Conservator? Niște tunuri de apa de împrăștiat manifestanții, chestie fără precedent după 89, după stiinta mea! Și exact langă locul plin de istorie si spirit, unde am învățat pe vremuri muzică de Bach și Mozart ori Palestrina, langa Universitatea de Muzica, o facultate care și ea a avut multi profesori băgați la pușcărie de comuniști in anii ’50, caci erau „vinovați de aristocratie și trebuiau pulverizați repede”… Și cine erau aia care băgau cultura la pușcărie in dimineața comunismului? Oamenii noi, clasa muncitoare care s-a văzut deodată pe cai mari cu oportunități nebănuite de căpătuiala! Un fel de oameni noi am vazut si eu pe strada in 10 martie 2018, inconjurand ca intr o blasfemie perfecta Palatul Regal.Apoi am văzut multă politie și Ion Campineanu închisă circulației, ceea ce m-a intrigat pentru ca mi-am adus aminte ca e Congresul PSD și ce era pe strada semăna prea tare cu ceea ce se întâmpla pe vremea lui Ceaușescu. Mai sus, in laterala Palatului Regal, saracu’ Corneliu Coposu era străjuit de jandarmi ca și atunci când trăia umilit de bestiile roșii… Trista parabola, nu? Iar in jurul Sălii Palatului puzderie de oameni din cu totul alt film decât se întâmpla sa fie sambata dimineața la ora aia in buricul Bucureștiului. Mii de „simpatizanți” aduși cu autocarele pentru Congres…Și așa mi-am căutat loc de parcare ca sa ma duc eu sa văd cu ochii mei ce-i pe-acolo.

Și m-am gândit conducând către Centru dinspre Conservator, ca ceea ce tocmai difuzasem la radio, foști studenți arestați și condamnați pentru crima de uneltire împotriva noi orânduiri, toată aceasta poveste neverosimila petrecuta in doar câțiva ani in care comunismul a fost un experiment sălbatic, grotesc, de pe urma căruia cu toții am rămas cu răni adanci, răni pe care vestul nu are cum sa le înțeleagă…

 

Nu sunt multe de spus, imaginile sunt de ajuns. Ceea ce a fost înăuntrul Sălii Palatului a fost cu mult mai grav decât ceea ce m-a uimit pe mine ca „trotuarele e vii”.

Aceeași minciuna și forma fără fond, aceleasi autobuze, prefacatorie si tupeu de a ne jigni inteligenta cu tot felul de oameni needucați și care nu au habar de viața lor, dar de politica PSD ului?Ceea ce vreau sa spun este ca am simțit acel contrast de a dreptul suprarealist între oamenii pe care i-am întâlnit in 9 Martie, doar cu o zi înainte la București și Constanta, foști detinuti politici și urmași ai acestora, oameni de o calitate incredibila pentru vremurile de astăzi, care au ales fără ezitare calea surghiunului la care au fost supuși de ciuma roșie și golănia de a doua zi de la Sala Palatului. Eu nu fac politica, dar am dreptul la opinia pe care nu mi o poate nici impune si nici schimba nimeni. Ma intreseaza ce se întâmpla in politica, pentru ca ce sa vezi, ea ne hotărăște viața și viitorul. Ce dracu ma, voi chiar credeți ca o sa ne uitam la voi cum ne prostiti și cum faceți găinării d-astea?

 

 

Nu, nu o sa ne vedem de ale noastre cum vreți voi, fiindca spre deosebire de acum 28 de ani ne-au crescut copiii mari si incep sa se uite cu un fel de compasiune la noi… Si din acest motiv noi nu ne putem preface in continuare ca nu va vedem. Iar de aici ați început deja sa pierdeți.

Artiștii, moartea și presa

 
Ipocrizia și manipularea vizează doar în aparenta persoanele publice, acum vorbind despre artiști, fie ei actori sau muzicieni, iar in cazul lui Ioan Gyuri Pascu ferice de noi toți, și una și alta. Recent site-ul Libertatea a publicat o filmare de la mormântul lui Gyuri, din Agnita, in care câțiva artiști prieteni și au amintit de momentele frumoase și au și cântat un cântec de al lui. Ziariștii manipulatori nu au putut vedea decât un singur lucru: ca Dana, fosta lui soție nu a participat la parastas. Nimic mai fals! Fix ca in Caragiale… Acesta nu a fost un parastas, ci o comemorare care mai apoi a continuat cu un spectacol la Casa de Cultura din Agnita, unde am cântat și eu alături de mai mulți artiști. Iar Dana, evident, nu a fost aici și este treaba ei dacă a făcut sau nu parastas și unde l-a făcut și cu cine. Este fix treaba ei. Este o chestie pe care mi-a relatat-o acum câteva zile de Zoltan Butuc, actor și muzician mult mai apropiat de Gyuri decât am fost eu vreodată. Amărăciunea lui Zoli m-a făcut sa scriu articolul asta. Amărăciunea lui și bucuria pe care am văzut-o in ochii oamenilor din publicul strâns in Casa de Cultura din Agnita, la spectacolul organizat de Ioan Oliu.
Zoltan Butuc pe scena Casei de Cultura din AgnitaDa. Ipocrizia care nici măcar nu se mai disimulează ca pe vremuri! Modul asta de a te preface sensibil și interesat atunci când un om e la necaz sau chiar mort, a devenit politica oficială a presei cam de la începutul anilor 2000 încoace. 
Imi amintesc bunăoară, ca la procesiunea de înmormântare din septembrie 2000 a lui Vali Sterian, deși a fost o mare de prieteni apropiați dar și oameni din publicul acela excepțional care l-a regretat sincer, nu am văzut picior de presa la Bellu. Sau poate ca au fost ziaristi, – caci încă mai erau oameni de condei – dar au avut discreția pe care am avut-o toți. Nu am văzut nicăieri comentându-se de ce au cântat la mormânt Doru Stănculescu și Sorin Minghiat, nici nu am văzut vreodata filmarea pe undeva și nici nu am aflat vreo bârfa ieftină despre superbul gest al lui Prezidente, care a turnat o sticla de vodka undeva in preajma locului de veci al dispărutului prieten.
Apoi in 2007 in vara, la ingropaciunea lui Motzu Pittiș lucrurile au „evoluat” radical! OTV ul era in tot și in toate, chiar dacă siglele de pe veste și microfoane erau diferite. Cameramani cocoțați pe monumentele funerare de pe aceeași alee a artiștilor din Bellu, sorbeau fiecare pas al masonilor care defilau mai dihai ca la armata, iar ei, ziaristii vanatori nu ratau nici un detaliu care ar fi putut face audiență.
La moartea lui Cristi Paturca a fost la fel. Presa, hiene, senzationalescu gen diaconescu, din nou. Aceeași presa care nu a scris decât sporadic despre muzica acestor artiști, care altfel, erau niște „depășiți de vremuri, niște prăfuiți”. Ei erau artiștii de care își aduceau aminte din an in paste, așa cum le cădea lor bine, eventual la vreun 21 decembrie…
Și acum când scriu despre Cristi Paturca mi am adus aminte ca și in 2000 o parte a presei o luase deja razna, am acasă un exemplar al ziarului Național care a gasit de cuviință sa publice o fotografie in care și eu și Cristi și alții, îl duceam pe Vali in sicriu, atunci când a plecat pentru ultima data din studioul B’ Inisor un studio care i-a fost atât de drag. Aceeași presa care îl înfierase și care aplaudate arestarea lui preventivă de după accidentul de la Romană…
Ce vreau sa zic este ca de fapt impostura presei este o batjocura la adresa tocmai a publicului! Pana și a publicului ăla minunat in fata căruia am cântat miercurea trecută la Agnita… Publicul este ținta, artistul e mort, dar publicul este miza! El aduce bani, el face audiență, e ca la vot, el bagă buletinul in urnă. 

La fel și in cazul lui Gyuri. Nu contează durerea, adevarul. Contează scandalul care cred ei ca le vinde pagina aia virtuală…Nu! Pe noi artiștii nu ne pacăliți, voi păcălicilor! Și surpriză: nici pe oamenii aia din public pe care credeți voi ca ii prostiți, nici pe ei nu ii veti mai prosti. Sa vedem cum va veți descurca scriind voi între voi compuneri in fata clasei. Șapte clase mai jos.

Bosnia si ororile de langa noi

 Pana acum o saptamana si ceva , intr-o ignoranta  specifica vremurilor de azi,  stiam  despre Bosnia, Hertegovina, Sarska, Croatia sau  Kosovo lucruri destul de generale…Ca a fost razboi interetnic si ca ce bine ca nu s-a intamplat si la noi la fel, in martie 90 dupa evenimentele de la Targu Mures….Cam asa suna teoria vehiculata cu un puternic iz manipulatoriu, de anumiti oameni de-a lungul celor 15 – 16 ani scursi de la Pacea de la Dayton. Toate aceastea au acum o cu totul alta insemnatate pentru mine, dupa ce am stat in Sarajevo 3 zile.

      Am  vorbit cu un istoric bosniac, care munceste in baza militara internationala, alaturi de militarii americani, nemti, irlandezi, bulgari, romani, chilieni si lista poate continua pana la suma celor 34 de natiuni participante la EUFOR. Omul trebuie sa aiba undeva in jurul varstei de 45. Un tip educat, norocos ca are de munca, intr-o tara cu somaj de aproape 50 la suta. Vorbeste fluent si haios engleza, insa daca ii urmaresti mainile, tradeaza trairi intense, iar tremurul lor este usor nevrotic. Stie ca baza asta militara inseamna garantul pacii, iar pacea pentru el nu este o chestiune abstracta, ci o realitate care il face sa pupe pamantul asta greu incercat si plin de morti ingropati in oras intre blocuri, ori asa la rascruce de drum. Muhidin Tutic este musulman, dar este un om ca si noi, stam la aceeasi masa, bem cafea si radem cu pofta impreuna de gluma unui crestin de la masa, aviator, roman de-al nostru.

In ultimul mileniu, tara lui, a bosniacului, a fost  mai mult  in calea turcilor decat Mama lui Stefan cel mare a noastra, iar la un moment dat, populatia a trecut intr-o majoritate covarsitoare la islamism, probabil si din ratiuni economice, de supravietuire…Dar asta a fost o decizie luata de stramosii lui, inaintasi care  nu aveau de unde banui, ca in secolul 20 spre sfarsit, parintii si copiii bosniaci aveau sa fie vanati cam cum se vaneaza mistretii, ca aveau sa fie  luati la tinta de lunetisti sarbi prin oras, pe bulevardul central – botezat mai apoi de americani Sniper Alley-, ca  niste crestini ortodoxi si catolici deopotriva, aveau sa traga in blocurile orasului care a gazduit Olimpiada de iarna in 1984, cu artileria grea si cu tancurle!  Numai parinte sa nu fi fost in Sarajevo intre 92 si 95, cand orasul a fost asediat si inconjurat de brigazile sarbesti pe dealurile dimprejur! Ganditi-va doar la un amanunt minor: intre 92 si 95 copiii de atunci nu au mers la scoala! Ei sunt tinerii de azi ai Bosniei!

Cateva luni de zile au sapat bosniacii un Tunel al vietii lung de aproape 1 km, cu mainile goale si cu unelte primare, pentru a scapa din incercuire pe sub aeroport, tunel prin care au tinut legatura cu brigazile bosniace din munti, pentru hrana, medicamente ori tranzit pentru bolnavi… Pacea de la Dayton a fost o izbavire in 1995, cand unchiul Sam a chemat sarbul, croatul si bosniacul sa nu se mai omoare, dupa 3 ani de razboi sangeros, dupa ce Mladic si gruparile paramilitare sarbesti au ucis o buna parte dintre cele cca 110000 de victime ale unui razboi cinic, razboi care a umplut Bosnia de cimitirele devenite o amprenta arhitecturala, urbanistica, as indrazni sa afirm…Fiind atacati neintrerupt in timpul razboului, bosniacii si-au ingropat rudele pe unde au apucat, printre blocuri si strazi,  evitand un drum pana la un cimitir, care ar fi insemnat inevitabil alte si alte victime din cortegiu funerar…

Am auzit o multime de orori in astea 3 zile petrecute in Bosnia, zile in care tangential, am fost si la meciul lui Mutu et.co. 5000 de barbati, femei si copii executati de mai sus amintitul Mladic, oameni care  au fost „confiscati” de la fortele ONU…O maternitate plina cu mame si bebeulusi atacata cu rachete, tragedie in care au murit cateva zeci de mame si copiii lor  nascuti si nenascuti…Dincolo de povesti raman terifiantele imagini pe care le-am vazut cu ochii mei, urme de mine antipersonal explodate prin oras, gauri de diferite dimensiuni in peretii cladirilor civile, 90 la suta dintre ele fiind  blocuri de locuit, – cratere mai bine spus, facute de proiectile de artilerie-, dar mai ales expresia si privirea  absolut imposibil de descris  a celor trecuti de 30 de ani. O tristete  si un soi de calm de nezdruncinat, dupa ce in fiecare familie a existat cel putin cate o victima de razboi…

De aceea orice alte discutii despre fotbal mi se par lucruri lipsite de importanta, revenind la meciul din 26 martie, la care ziceam ca am fost… Nu poate insa pali gestul unor cretini, care si spun suporteri romani, care au ales sa provoace un stadion intreg strigand „Serbia” in timpul intonarii imnului Bosniac, in contextul istoriei recente despre care am scris.

Una peste alta, am vrut sa va impartasesc tuturor ce am simtit eu acolo, intr-o tara de  nu foarte departe de Romania, care intr-o vreme nici ea  foarte indepartata, a simtit sabia cum joaca prin trupul ei superb de altfel. Si am vrut sa va transmit cu toata smerenia, ca inca e bine la noi in tara, ca orice ar fi, trebuie sa ne luptam cu  putere  si cu  minte, sa impiedicam sa se mai intample vreodata o asemenea nenorocire. Iar aceasta nenorocire, poarta un nume simplu si nearticulat: RAZBOI.

Tunelul de sub Aeroportul Sarajevo

Interviu cu prima femeie din Politia Militara in misiune internationala

Cu istoricul Bosniac si militarii romani din EUFOR

Cel mai mare cimitir din Balcani.

Blocuri de locuinte din centrul orasului Sarajevo

In baza militara EUFOR

La treaba cu Dan Veres.