Mărăști, la 101 ani, 3 luni și câteva zile

Paradoxal, mă bucur ca proiectul de aniversare a celor 100 de ani de Romania Mare a eșuat lamentabil. Pentru că mai avem o lună și jumătate până la mult trâmbițatul Centenar, (iute vărsător de bani de la buget acum pe ultima suta de metri, bani cheltuiți pe tot felul de prostii și de cretini cum a fost chestia aia de la nu știu care Primarie cu Politia ei locala cu tot), e clar că proiectul ăsta e dus, mort și îngropat așa cum sunt miile de eroi de aici de la Mărăști, care dacă ar putea vorbi de dincolo, cred că nu s-ar mai opri din ocări.

Da, mă bucur pentru că cei care sunt acum în fruntea țării sunt atât de departe de Ferdinand, Prezan și Averescu, încât Doamne ajută că a ieșit cu poziția asta imensă de offside.

Câtă măreție, cât bun simț, câtă educație și mai ales cât spirit de sacrificiu al băieților ălora tineri care au murit și în toate trecătorile Carpaților. Cine să le spună copiilor debusolați și și amuzați de valul de greșeli de exprimare ale primului ministru, greșeli prezinte inclusiv azi dimineață în ședința de guvern, cine sa le spună copiilor despre povestea reconstruirii in doar 2 ani de la încheierea războiului, cine sa le spună că în primii trei ani ai guvernării interbelice s-au construit mai multe școli decât toți kilometri de autostrada din ultimii 30 de ani.

Toate bune până la urmă pentru mitocanii de serviciu, Șerbanel, Codrinel, Ciordache și toți repetenții …Am auzit, că în sfârșit au reușit prin OUG să-i pună o mână mare pe fund doamnei aleia distinse, numite Justiția, dar nu-i nimic, roata se învârte, fix ca acum 100 de ani, când nimeni nu mai spera decât într-un miracol.

CEx PLM?

Conferinta de presa de după CEX, 21 septembrie.

Dragnea, in afara abuzurilor obișnuite, violează și logica și limba romană. Cică unii de la partid “au pus telefonul pe șpiker”, apoi a mai trântit vreo 2-3 dezacorduri, aducându-ne in situația de a realiza ca totuși are mai multe lucruri in comun cu Viorica decât credeam noi. A continuat cu razboaiele lui cu DNA și cu Ministerul Public. El, condamnat penal, de pe o înaltă funcție publică, funcție pe care ar fi trebuit sa o părăsească tocmai din acest motiv, al obligatoriei neimplicări politice în actul de justiție, el, condamnatul, pune în discutie sentințe definitive. Adică le contestă de a dreptul, pentru ca el zice ca poate, spre deosebire de alți muritori, care nefiind nr 3 in stat, nu pot face asta. Și nu in ultimul rând, de ce a ajuns să îl amintească pe Mircea Badea, ca și cum ar trebui ca toată lumea din țara asta sa știe cine e Badea, ca și cum se subînțelege că ca suntem telespectatori Antena 3. Mustăciosule care te dai inginer, dar ești agramat: mai lasă-ne cu Mircea Badea si cu Sun Țî Țî Țî, cel puțin lasă-ne pe noi ăștia care îți vedem minciunile și ipocrizia mai bine decât aia din povestea cu hainele cele noi ale împăratului, probabil și el vreun mustăcios cariat care umbla în sula goală prin cetate, dar toți ziceau că-i plină.

La o luna si o zi

M-au mancat degetele toata luna asta care s-a scurs. Nelinistea provocata de scrisoarea fostului primar al New York ului in acel 11 septembrie de acum fix 17 ani m-a facut sa scriu articolul din 27 august, din varful unui munte de la Marea Ionica, intr-o zona in care internetul si telefonia mobila sunt  o bataie de joc fara egal. Si tot atunci am compus si cantecul “Ia nu mai stati cuminti” care va aparea in curand pe scenele unde voi canta cu Aliatii in toamna asta, asa cum am scris si atunci.

Stiam ca exact inainte sa plec catre Piata Victoriei, am scris articolul 10 august, peste care nu am mai putut reveni de atunci pana astazi… Parca ma oprea, parca ma ardea ceva…Gandurile pe care le-am asternut atunci mi-au sunat a naivitate imediat dupa primul atac cu gaze in masa in zona Pietei Victorie, atac pe care l-am trait pe propria piele, pentru ca evident, s-a dat cu destrabalare cu tot felul de substante in toti manifestantii, fara exceptie, cu mult inainte de ora 19 si un pic, atunci cand mi-a ramas merdeneaua in gat, dupa ce gazul iritant a venit de nicaieri tocmai pe Buzesti.

Nici nu am stiut cum sa reactionam. Aproape ca nici nu am avut timp sa ne revoltam. Am luat-o la fuga spre Dr Felix, in paralel cu intrarea in pasaj, tusind si lacrimand de la gaze, iar spre surprinderea noastra aerul era de nerespirat pana dincolo de iesirea din pasaj, pe Titulescu in sus, spre Banu Manta!!! A fost in prima faza instinctul de supravietuire, apoi a venit revolta, simultan cu revolta celorlalti oameni de pe strada care veneau disperati dinspre Piata si carora nu le venea sa creada ca se poate intampla asa ceva…

      Masinile care veneau dinpre Titulescu catre pasaj aveau verde, iar la trecere. la marginea drumului, fugarii erau buluc, ca nu mai puteau respira si au incercat sa faca semn soferilor sa opreasca, pentru a putea fugi cat mai departe, o femeie a fost la un pas sa se arunce in fata unei masini, injurand intr-o disperare care o facea incoerenta. Eu filmam cu telefonul si injuram, birjareste, ca in trafic, ba chiar m-am dus la politistul din intersectie, care saracu’ dirija circulatia tinandu-si la gura si nas o batista. “Dati-o dracu de circulatie, nu vedeti ca oricum e haos? Plecati acasa, ca v-au gazat ai vostri si pe voi!”

Nimic din aceasta scena de razboi pe care o mai traisem demult, in armata, nimic din sentimentul asta de groaza ca nu poti respira, nimic nu fusese anuntat de ceva. Am intrat in zona pietei de undeva de pe Aviatorilor, am parcat undeva pe o straduta pe langa Modrogan si intra-devar, era foarte multa lume. Nu am putut patrunde in acea masa compacta de oameni si ne-am creat carare pe margine, prin fata Muzeului Antipa si apoi am luat-o dreapta catre intersectia cu Buzesti sa cumparam niste placinte de la Luca.

Asta a fost tot. Fiindca erau multi multi oameni, sa ne fi luat vreo 20 de minute pana la locul in care ne-au surprins gazele, minute in care am vazut doar oameni normali, civilizati, si de afara si din tara, cu pancarde si care scandau, asa cum se scandase si pana acum de la OUG 13 incoace.

Abia atunci m-am revoltat. Nu-mi venea sa cred ca au putut sa faca asa ceva. Pastrand proportiile, a fost un cinism fara margini sa ataci in masa si sa gazezi atatea zeci de mii de oameni care nu s-au asteptat la asa ceva, la faptul ca nu se putea respira pe o raza de jumatate de kilometru, intr-o zona locuita, pentru ca toate blocurile din Piata Victoriei si Titulescu sunt locuite de oameni, care sunt convins ca nu aveau acasa masti de gaze cum parca se vorbea in comunism sa ne luam fiecare acasa. Am plecat pe Felix pana la Muzeul Taranului, si am dat imediat in Kiseleff cu gandul sa mergem la masina, dupa care eu sa ma intorc inarmat cu reportofonul din dotare si sa inregistrez marturii ale oamenilor si in general orice, pentru ca ce se intampla acolo era istorie, secunda cu secunda.

Cand am ajuns in Kiseleff, ne-a atras atentia un dipozitiv de jandarmi calare, echipati de lupta, cu fata catre Arcul de Triumf si o multime de oameni in semicerc in fata lor, care le reprosau interventia in forta, intervenție de  o violenta nejustificata impotriva atator civili pasnici, unii dintre ei de mana cu copii, in timp ce, spuneau oamenii, pe cei violenti care au provocat si au aruncat cu pietre si obiecte in jandarmi nu numai ca nu i-au anihilat, dar chiar i-au protejat intr-un fel, ceea ce recunosc mi s-a parut neverosimil. Dar eu nu fusesem acolo, iar oamenii astia spuneau ce au vazut, la cat erau de disperati si revoltati, dar foarte civilizati in dialog, nu am avut niciun motiv sa cred ca mint cu ceva.

Filmuletul de aici este chiar din acele momente.

Dupa vreo jumatate de ora am plecat la masina, am lasat fetele la metrou si am dat pe la radio, am luat reportofonul, dupa care am parcat undeva pe Alexandru Ioan Cuza, ăla cu tramvai care merge dinspre Mc Donald’s spre Banu Manta. Am dat drumul la reportofon, dar am avut surpriza sa vad o multime de oameni care veneau din Piata. Nu era mai mult de ora 23. Era haos, oamenii erau surescitati si unii dintre ei violenti, adica unii dintre ei aruncau cu obiecte inspre directia din care undeva departe veneau jandarmii. Au mai venit cateva valuri de gaz, dupa care la un moment dat din spate, o companie de jandarmi a incercat sa ne surprinda ca intr-un cleste venind de pe Sevastopol pe Buzesti catre Piata! A fost o actiune de invaluire, de tip militar din care am scapat fugind pe stradute pe langa Sanador, cu câțiva tineri panicati, care nu prea cunosteau locul. Probabil in spatele nostru a fost măcel, noi am scapat si am ajuns inapoi in intersectia Dr Felix – Titulescu, la intrarea in pasaj, unde Ambulantele SMURD, vreo 2 sau 3, acordau ingrijiri medicale pe banda rulanta. Lucratorii de pe SMURD au fost eroii din seara lui 10 august, care au infruntat gazele cot la cot cu cei pe care ii tratau.

Cativa dintre protestatarii dubiosi, cu stil de actiune ca al celor care se bat in galerii pe strada, cu fulare pe fata, au scos toti brazii ambientali de pe trotuarul blocului cu Starbacks si au blocat iesirea din Pasaj, dupa care le-au dat foc. Cand am vrut sa filmez, unul dintre ei mi-a cerut sa opresc filmarea. Cred ca este pe inregistrarea audio.

Cam aici este finalul zilei de 10 august, asa cum am trait-o eu. De la Piata Universitatii incoace si de la vestitele Mineriade, nu s-au mai intamplat asemenea violente ale fortelor de ordine oficiale ale statului impotriva propriilor cetateni, in majoritatea lor covarsitoare, oameni pasnici.

   La ora la care Jandarmeria a trecut la evacuarea cu violenta a Pietei, cu interventie fizica, cu urmarire pe strazi dupa ce in prealabil au folosit si vestita “Regina” cu tunul ei de apa, protestul depasise cu mult varful lui violent. Protestul era pasnic si s-ar fi stins de la sine prin plecarea in mod natural a oamenilor la casele lor.

 Tot ce a urmat in aceasta luna si o zi, pana chiar si acum cateva minute, cand ministrul Carmen Dan, aparandu-se in Parlament de acuzatiile care i se aduc in cadrul Motiunii de cenzura vorbeste despre, atentie, un “festival de plangeri la Parchetul General” tot ce a urmat dupa 10 august este aiuritor. Deocamdata niciun vinovat. Dar eu sunt convins ca nu vor mai trece nici macar cateva saptamani, nu 28 de ani ca in cazul Dosarelor Revoutiei si Mineriadelor, pana cand se va face dreptate. Si da, ia nu mai stati cuminti! V-am mai zis.

Ia nu mai stati cuminti

Sunt departe de tara si ma uit uluit la circul asta cu scrisoarea Julietei catre Romeo, la povestile astea cusute cu ata alba, la faptul ca din 10 august pana acum se pune batista pe tambal ca in iunie ’90. Este ultimul asalt impotriva brumei democratice care s-a asternut cu mari sacrificii si cu o bucatica de miracol dupa ’90.

Nu se poate nene, astia sunt prea prosti, astia sunt repetentii aia din ultimele banci, sunt smecherasii care isi inghiteau vorbele cand erau ridicati in picioare de profesori atunci cand erau ascultati!

Sunt o gasca ce pare interminabila, de nici macar semidocti, de cretini patentati, cu mult tupeu, care se pregatesc de asaltul final. Iar eu banuiesc ca asaltul lor final este bine pus la punct, dar de altcineva. Nu de ei, ca sunt prea prosti precum ziceam. Astia in lumea reala nu ar fi in stare sa treaca strada singuri, d-apai sa conduca un minister sau o tara.

Vor sa ne convinga pe toti oamenii normali din tara asta ca ei sunt mai multi. Ca asta e trandul, si ca numarul lor ar putea fi argumentul suprem, ca vremea noastra s-a scurs si ca intram intr un fel de a doua  “dictatura proletara”, asa cum ei spera sa revendice ideologic sintagma aia folosita de comunisti in ’47. Dictatura aia a maselor de puturosi incompetenti si revoltator de oportunisti, care au trimis profesorii, inginerii, militarii si medicii la munca de jos, asta daca nu le-au inventat legi prin care sa-i bage la inchisoare politica.

Asta ne asteapta daca stam cuminti. Este o lupta. Suntem in plin razboi, poate si mai perfid decat razboiul ala mondial  in care au murit oameni ucisi de gloante si proiectile de artilerie, ori aruncate din cer de aviatie. Este tot un fel de razboi mondial, dar acum se numeste razboi hybrid si el tot de la est vine. Sigur, veti spune ca al doilea razboi a fost inceput in septembrie ’39 de nemti, dar sa nu uitam ca invazia Poloniei a fost la intelegere cu Stalin.  Atunci, dupa Dictatul de la Viena care ne-a rapit nordul Transilvaniei, sansa noastra a fost alta si aici ma gandesc la oamenii in carne si oase, generatia aia care avea 20 de ani in ’40, acei oameni care au luptat la Odessa, Stalingrad, la Bucuresti, la Oarba de Mures si la Budapesta pana departe in Cehoslovacia. Acea generatie a bunicilor a fost salvarea noastra, asa cum generatia tatilor lor de la 1917 a fost propria lor sansa  de a mai avea o tara.

Dupa ce am scapat cat de intregi se putea, cu Basarabia furata iar de rusi, dar cu Transilvania negociata la sange cativa ani dupa razboi, a venit cu adevarat tragedia cea mai mare: comunismul  experimentat deja de rusi de 30 de ani ( cam cat a trecut de la Revolutie pana astazi), pana la momentul asa zisei zile a Victoriei din 9 mai 1945. Atunci a inceput o depreciere deliranta, o rasturnare a valorilor, o dictatura prostilor, si doar Dumnezeu ne-a ajutat sa nu moara  filonul sanatos al neamului…

De fapt, sanatatea natiei a fost mentinuta  atata cat au mai supravietuit pe ici pe colo marile figuri interbelice care au facut prozeliti in toate domeniile: inginerie, invatamant, medicina si nu in ultimul rand cultura, amintindu-mi din facultate de pilda, ca am avut profesori care la randul lor au fost instruiti de Jora, Craciun, Alexandrescu si Cella Delavrancea. Asa s-a mentinut natia, prin lumina transmisa peste timp de la generatia inceputului de secol.

Acum din pacate, prozelitii despre care vorbeam au cam ajuns si ei la capatul vietii si ce s-a intamplat de la inceputul anilor ’90 incoace, in educatie si in cultura de masa, a fost o alta lovitura de gratie, iar efectele ei se vad abia acum. O multime de oameni tineri fara repere, ingropati in propria mediocritate si lipsa de informare si o alta multime, de oameni intre 55 si 70 de ani, care nu s-au putut adapta schimbarii de dupa ’90, neintelegand ca raul pe care l-a facut mafia postcomunista nu poate albi sau justifica nicicum crimele comunismului.

Ceausescu a fost un bolsevic la origini, care a impuscat cu mana lui tarani la colectivizare, dar care in perioada-i de glorie s-a razvratit impotriva ursului de la rasarit si a avut o inteligenta nativa in a gestiona politica externa, dar a avut si meritul de a se fi inconjurat de consilieri si profesionisti bine pregatiti. A ramas totusi in constiinta publica ca un mare patriot, asa cum a fost el un criminal murdar de sange pe maini…Toti oamenii astia adusi cu autobuzele de PSD ALDE cred ca au acest profil, de nostalgici ai lui Ceausescu cel bun, care oricum a fost mai bun ca Dej si ca tatucul lor Stalin. Pe Ceausescu cel rau, ni-l amintim cu totii astia trecuti de 40 de ani, ne amintim ciudatul deceniu dintre anii 1979 si 1989, cand a venit din Coreea si a inceput sa darame biserici si cartiere intregi ca un scelerat, cu o singura miscare a mainii…

Cu toate astea opinez ca nu este totul pierdut, pentru ca in mod miraculos, cu tot regresul asta general care a inceput cu Lambada si Isaura in 1990, au cresut si copii frumosi prin grija exclusiva a parintilor, cei care au pastrat mult din filonul ala miraculos al romanilor adevarati si educati. Copiii astia sunt forta de acum, forta de care le e cel mai frica hotilor si toapelor de rit nou, sunt cei care au cresut in Uniunea Europeana, sunt cei care au putut vedea ce e dincolo de cortina asta de fier, e drept, o cortina inca vizibila si ruginita de 30 de ani. Sunt cei care stiu ca unitatea da puterea si care nu mai au in sange frica aia ancestrala, teama de a spune adevarul.

In decembrie ’89 cineva scria pe o pancarda “ Copiii nostri vor fi liberi”, iar asta se vede acum foarte clar! Copiii nostri sunt mai liberi ca niciodata sa spuna  tot ceea ce parintii nostrii nu au avut curaj! Titlul unui cantec abia nascut in aceste zile fierbinti va indeamna sa fiti liberi , caci de vorbesti in soapta, scalvia te asteapta.

Asa ca… ia nu mai stati cuminti

10 August.

10 august, spre seara. Bucureștiul fierbe, iar sute de mii de oameni sunt pe încă pe drum, vin din toate colțurile țării și ale Europei sa și ia Romania inapoi. Nu a mai fost mirosul asta de Revoluție din ‘89. Atunci au fost câteva zeci de mii de oameni care au ieșit la sacrificiu in fața gloanțelor in Timișoara, București și Cluj. Au fost câteva zile in care acești oameni au fost cei mai curajoși din Romania, știind ca ori mor, ori intra la pușcărie pe viață, dacă nu cade comunismul.

Sistemul de propaganda unul post stalinist, era chiar mai puternic decât acum, deși paradoxal, astăzi sistemul pare mult mai nociv și mai eficient pentru ca între timp au apărut televiziunile de știri, folosite ca adevărate arme chimice.

Acum sunt mult mai mulți oameni dispuși sa iasă “la bătaie”, și slavă Domnului că cel puțin la nivel teoretic comunismul a murit și nu se va mai putea (sper) întoarce vremea in care forțelor de ordine sa li se poata ordona sa execute foc împotriva propriului popor.

Din păcate – și aici fac o paranteza – pe cât de multă încredere am în buna credință a protestatarilor, pe atât de sceptic sunt in ce privește conștiința unora dintre jandarmi, pe care i-am văzut cu ochii mei in acest an, cum au avut atitudini disprețuitoare fata de demonstranti, atitudini cu mult schimbate fata de cele din Februarie 2017 după OUG 13, când au fost profi și foarte civilizați. Între timp parca au apărut alți jandarmi, parca au fost selectionați, parca au fost căutați ăia din tabăra celor care erau convinși că #rezist e o chestie indezirabila. Am fost in Piața Victoriei și la protestele împotriva corupției despre care se spune ca ca sunt revendicate de #resist, dar și la Congresul PSD din Martie și mai ales la Mitingul tricouri albe PSD ALDE și vreau sa afirm cu toată puterea că nu se pot compara între ele. Mitocanii din Parlament și in multe cazuri condamnatii penal, nu vor înțelege niciodată că oamenii de o anumită factura nu au nevoie de mobilizare și autobuze ca sa creadă in victoria binelui și a bunului simt! Langa cei care au protestat o iarna întreaga in fata Guvernului m-am simțit ca in familie, as fi făcut Crăciunul și Revelionul cu ei. Langa cei aduși cu sutele de autobuze m-am simțit ca la mineriada, langa niște oameni manipulați care nu știau despre ce este vorba acolo unde au ajuns, si care au venit in mod tragic pentru câteva zeci de lei, apa si un sendviș… Este sub cuvânt de onoare, ceea ce am văzut cu ochii mei și ceea ce am simțit. Și am mai văzut actori și politicieni scelerați precum Costel Constantin, duamna Firea și rusofilul ăla cu coada (că-mi scapă numele lui acum), care s-au comportat ca niște adevărate canalii, incitând la violență și spunând povesti despre Statul paralel pe care nici ei nu le credeau, povesti care oricum ii priveau prea puțin pe amărâții ăia aduși cu forța, care poate nu au văzut niciodată 1000 de euro la un loc, darămite milioane de euro! După ce am văzut așa o prostituție pe scenă și atâția interlopi printre oamenii simpli dar manipulați, mi-a venit sa vomit și am plecat filmând uluit șirul de autobuze care se întindea până jos la Berzei, am mai scris atunci.

Sa nu creadă cineva ca ii disprețuiesc pe oamenii aduși, fix ca la ruși, vorba cântecului… Acei oameni sunt niște oameni mințiți, prostiti, folosiți, ținuți “desculți” pentru că doar niște oameni dezinformați și fără orizont vor putea fi ținuți “prizonieri” in propriile vieți. Sunt oameni care poate ca nu au avut curaj sau nu au putut sa ia drumul străinătății, așa cum au făcut o celelalte milioane care astăzi vin spre clădirea Guvernului.

Deja sunt răniți in Piața Victoriei și se spune in presă că s-au folosit gaze lacrimogene. Asta arată ca bătălia va fi pentru prima dată pe viața și pe moarte.

Dar diferențele între decembrie 1989 și august 2018 sunt unele importante. Masa de oameni este formată majoritar din cei care nu au trăit in comunism. Oamenii ăștia sunt generația celor cărora nu le e frică, sunt generația celor cărora nu li s-a spus că e bine sa vorbească in șoaptă, ori sa asculte pe ascuns Europa liberă. Aceasta generație este cea care poate să facă schimbarea, pentru că acești tineri au fost și au văzut cu ochii lor toată Europa și toată lumea, unde lucrurile funcționează și unde exista un bun simț de care politicienii noștri sunt străini. Clasa noastră politică este cea care minte cu o nerușinare greu de închipuit, ii minte și pe oamenii simpli de acasă, dar și pe cei din organismele europene cărora le trimit în Parlament oameni ca Dancilă sau Grapini.

Este cumva un moment 0. Așa cum a fost in 21 decembrie 89, când Ceaușescu mai punea o suta la salariu cum punea Dragnea aseară pensii la televiziunea unde de câțiva ani incoace rulează filme SF ca și la Antena 3. Aici e alta discutie separată, despre transformarea incredibila a unor fosti jurnaliști, în mâncători de excremente astăzi.

Și tot astăzi, eu cred că se joacă Romania la masă. Și mai cred că binele va învinge. Las mai jos un clip pe care l-am făcut luna trecută cu Aliații și cu Alin Dincă, vocea de la Trooper. Este crezul nostru de artiști care spunem că intr-adevăr corupția ucide și mai este și un tribut și pentru fostul meu coleg Cristi Pațurcă, dar și pentru Vali Sterian, artiști de la care am învățat ce înseamnă forța cuvântului, a cântecului și mai ales a exemplului personal. Adică ori spunem adevarul ori ne lăsam.

Grotescul ca o stare de fapt

Știm doar din carti și din mărturiile celor care au trăit anii aia grei dintre ‘45 și ‘48, când s-a desăvârșit trecerea la Republica Populară, știm doar teoretic cam cum a fost. Nu vom putea niciodată ști ce a fost în sufletele oamenilor de bun simț care au văzut cum deodată toată pleava societății s-a cocoțat la conducerea statului înroșit încetul cu încetul. Mulțimea de puturoși și de țoape, oportuniști, ticăloși și trădători de-a dreptul, care cu același rânjet al multor parlamentari de astăzi, au sfidat toate regulile, au acaparat puterea și apoi au început sa vâneze oameni cărora nu le ajungeau nici la gleznă, ca educație, instrucție și calitate umană.

Ei bine, mi s-a părut că astăzi, la spectacolul grotesc al moțiunii de cenzură, am fost ca in filmele alea cu întoarceri in timp. Am simțit fiorul rece pe șira spinării, așa cum cred ca l-au simțit și miile de români care au fost nevoiți să tacă, dacă au simțit că nu se pot lupta cu hidra…

Despre cealaltă categorie a luptătorilor anticomuniști știm cu toți. A fost formată din singurii stâlpi ai demnității noastre, fără de care am fi fost mai pierduți decât suntem astăzi.

Așa că, să nu se repete scenariul, să nu fie din nou prea tarziu, deși s-ar zice că nu e ca în ‘48, că nu mai sunt tancurile rusești pe aici. Tancurile nu, dar rușii?

Mersul paralel

Ca de obicei, cand se întâmplă chestii cu miză, merg sa văd cu ochii mei.

Unu: centrul orașului e confiscat, cele mai multe autobuze pe care le am văzut la un loc vreodată, parcate de la Muzeul Țăranului, pe tot Bulevardul Buzești, pana jos la facultatea de Drept.

Sunt străzi și zone închise cu garduri de jandarmi și politia locala, cu interzicere abuziva de a parca.

Doi: parchez după ce un politist local ma trimite la plimbare dintr -un loc unde parcarea era perfect legală, apoi ma duc sa iau pulsul trebii.

Cum a fost? Ca in Martie la Congres. Doar ca in afara de interlopi erau și mulți oameni simpli, destul de absenți și desprinși de realitatea prezentată pe scena. Cu pancarte date de la partid și cu gândul la ora de plecare a autobuzului.

Trei: când au urcat pe scena actorul Costel Constantin, Primărița doamna Gabi și încă un nene și când au început sa instige lumea la violenta, sa invite mulțimea sa jignească oameni din tabăra adversă, m-am simțit ca in anii de după razboi când pleava societății românești – cum a zis Octav Bjoza la Sighet acum câteva săptămâni- pleava societății românești post belice a preluat destinele acestei tari.

Mitingul asta care a promovat sperietoarea numita stat paralel este de fapt un mers paralel pe langa niște oameni necăjiți aduși cu autobuzul, manipulați și hrăniți cu ura. Ca minerii in 90. In acest timp, toi aia de pe scena fac milioane de euro din furăciuni.

E o lupta dură, o luptă ca atunci. Cineva își dorește foarte mult țara asta. O abandonăm iar?

Ce am văzut cu ochii mei sâmbătă, la Congresul din 10 martie

Am simtit nevoia sa scriu acest articol, sa  spun ce vad si ce simt in chiar primul minut in care am realizat ce opera marsava se punea in scena. Responsabilitatea oamenilor liberi care se pot exprima in on line este una din ce in ce mai mare, intr un mediu viciat, in care mass media este intr o proportie covarsitoare controlata, iar 80 la suta din oamenii Romaniei se uita la televizor si asculta din cand in cand radioul, inghitind pe nerasuflate gogosile otravite ale unor oameni care se dovedesc de multe ori fara constiinta si care propaga stiri neadevarate pentru confortul propriu si castigul imediat.

Am învatat în peste cei 20 de ani de jurnalism că dacă vrei sa afli adevarul, trebuie sa mergi sa vezi cu ochii tai. Priza directă nu minte niciodată, ca la sporturile de contact. Nicio relatare de la fata locului, nicio dezbatere cu invitați care jura ca nu fura si ca au văzut și au înțeles tot, nimic nu se compara, cum ziceam cu respirația din miezul evenimentelor, unde poți sa auzi ce vorbesc oamenii necenzurat, sa mirosi aerul de primăvara alterat de mitocani care put, iar asta nu-ți poate oferi nicio camera de televiziune.Am ieșit sâmbăta la 10 de pe post, de la radio, unde tocmai vorbisem despre lupta anticomunistă și ce am văzut eu langa Conservator? Niște tunuri de apa de împrăștiat manifestanții, chestie fără precedent după 89, după stiinta mea! Și exact langă locul plin de istorie si spirit, unde am învățat pe vremuri muzică de Bach și Mozart ori Palestrina, langa Universitatea de Muzica, o facultate care și ea a avut multi profesori băgați la pușcărie de comuniști in anii ’50, caci erau „vinovați de aristocratie și trebuiau pulverizați repede”… Și cine erau aia care băgau cultura la pușcărie in dimineața comunismului? Oamenii noi, clasa muncitoare care s-a văzut deodată pe cai mari cu oportunități nebănuite de căpătuiala! Un fel de oameni noi am vazut si eu pe strada in 10 martie 2018, inconjurand ca intr o blasfemie perfecta Palatul Regal.Apoi am văzut multă politie și Ion Campineanu închisă circulației, ceea ce m-a intrigat pentru ca mi-am adus aminte ca e Congresul PSD și ce era pe strada semăna prea tare cu ceea ce se întâmpla pe vremea lui Ceaușescu. Mai sus, in laterala Palatului Regal, saracu’ Corneliu Coposu era străjuit de jandarmi ca și atunci când trăia umilit de bestiile roșii… Trista parabola, nu? Iar in jurul Sălii Palatului puzderie de oameni din cu totul alt film decât se întâmpla sa fie sambata dimineața la ora aia in buricul Bucureștiului. Mii de „simpatizanți” aduși cu autocarele pentru Congres…Și așa mi-am căutat loc de parcare ca sa ma duc eu sa văd cu ochii mei ce-i pe-acolo.

Și m-am gândit conducând către Centru dinspre Conservator, ca ceea ce tocmai difuzasem la radio, foști studenți arestați și condamnați pentru crima de uneltire împotriva noi orânduiri, toată aceasta poveste neverosimila petrecuta in doar câțiva ani in care comunismul a fost un experiment sălbatic, grotesc, de pe urma căruia cu toții am rămas cu răni adanci, răni pe care vestul nu are cum sa le înțeleagă…

 

Nu sunt multe de spus, imaginile sunt de ajuns. Ceea ce a fost înăuntrul Sălii Palatului a fost cu mult mai grav decât ceea ce m-a uimit pe mine ca „trotuarele e vii”.

Aceeași minciuna și forma fără fond, aceleasi autobuze, prefacatorie si tupeu de a ne jigni inteligenta cu tot felul de oameni needucați și care nu au habar de viața lor, dar de politica PSD ului?Ceea ce vreau sa spun este ca am simțit acel contrast de a dreptul suprarealist între oamenii pe care i-am întâlnit in 9 Martie, doar cu o zi înainte la București și Constanta, foști detinuti politici și urmași ai acestora, oameni de o calitate incredibila pentru vremurile de astăzi, care au ales fără ezitare calea surghiunului la care au fost supuși de ciuma roșie și golănia de a doua zi de la Sala Palatului. Eu nu fac politica, dar am dreptul la opinia pe care nu mi o poate nici impune si nici schimba nimeni. Ma intreseaza ce se întâmpla in politica, pentru ca ce sa vezi, ea ne hotărăște viața și viitorul. Ce dracu ma, voi chiar credeți ca o sa ne uitam la voi cum ne prostiti și cum faceți găinării d-astea?

 

 

Nu, nu o sa ne vedem de ale noastre cum vreți voi, fiindca spre deosebire de acum 28 de ani ne-au crescut copiii mari si incep sa se uite cu un fel de compasiune la noi… Si din acest motiv noi nu ne putem preface in continuare ca nu va vedem. Iar de aici ați început deja sa pierdeți.

Artiștii, moartea și presa

 
Ipocrizia și manipularea vizează doar în aparenta persoanele publice, acum vorbind despre artiști, fie ei actori sau muzicieni, iar in cazul lui Ioan Gyuri Pascu ferice de noi toți, și una și alta. Recent site-ul Libertatea a publicat o filmare de la mormântul lui Gyuri, din Agnita, in care câțiva artiști prieteni și au amintit de momentele frumoase și au și cântat un cântec de al lui. Ziariștii manipulatori nu au putut vedea decât un singur lucru: ca Dana, fosta lui soție nu a participat la parastas. Nimic mai fals! Fix ca in Caragiale… Acesta nu a fost un parastas, ci o comemorare care mai apoi a continuat cu un spectacol la Casa de Cultura din Agnita, unde am cântat și eu alături de mai mulți artiști. Iar Dana, evident, nu a fost aici și este treaba ei dacă a făcut sau nu parastas și unde l-a făcut și cu cine. Este fix treaba ei. Este o chestie pe care mi-a relatat-o acum câteva zile de Zoltan Butuc, actor și muzician mult mai apropiat de Gyuri decât am fost eu vreodată. Amărăciunea lui Zoli m-a făcut sa scriu articolul asta. Amărăciunea lui și bucuria pe care am văzut-o in ochii oamenilor din publicul strâns in Casa de Cultura din Agnita, la spectacolul organizat de Ioan Oliu.
Zoltan Butuc pe scena Casei de Cultura din AgnitaDa. Ipocrizia care nici măcar nu se mai disimulează ca pe vremuri! Modul asta de a te preface sensibil și interesat atunci când un om e la necaz sau chiar mort, a devenit politica oficială a presei cam de la începutul anilor 2000 încoace. 
Imi amintesc bunăoară, ca la procesiunea de înmormântare din septembrie 2000 a lui Vali Sterian, deși a fost o mare de prieteni apropiați dar și oameni din publicul acela excepțional care l-a regretat sincer, nu am văzut picior de presa la Bellu. Sau poate ca au fost ziaristi, – caci încă mai erau oameni de condei – dar au avut discreția pe care am avut-o toți. Nu am văzut nicăieri comentându-se de ce au cântat la mormânt Doru Stănculescu și Sorin Minghiat, nici nu am văzut vreodata filmarea pe undeva și nici nu am aflat vreo bârfa ieftină despre superbul gest al lui Prezidente, care a turnat o sticla de vodka undeva in preajma locului de veci al dispărutului prieten.
Apoi in 2007 in vara, la ingropaciunea lui Motzu Pittiș lucrurile au „evoluat” radical! OTV ul era in tot și in toate, chiar dacă siglele de pe veste și microfoane erau diferite. Cameramani cocoțați pe monumentele funerare de pe aceeași alee a artiștilor din Bellu, sorbeau fiecare pas al masonilor care defilau mai dihai ca la armata, iar ei, ziaristii vanatori nu ratau nici un detaliu care ar fi putut face audiență.
La moartea lui Cristi Paturca a fost la fel. Presa, hiene, senzationalescu gen diaconescu, din nou. Aceeași presa care nu a scris decât sporadic despre muzica acestor artiști, care altfel, erau niște „depășiți de vremuri, niște prăfuiți”. Ei erau artiștii de care își aduceau aminte din an in paste, așa cum le cădea lor bine, eventual la vreun 21 decembrie…
Și acum când scriu despre Cristi Paturca mi am adus aminte ca și in 2000 o parte a presei o luase deja razna, am acasă un exemplar al ziarului Național care a gasit de cuviință sa publice o fotografie in care și eu și Cristi și alții, îl duceam pe Vali in sicriu, atunci când a plecat pentru ultima data din studioul B’ Inisor un studio care i-a fost atât de drag. Aceeași presa care îl înfierase și care aplaudate arestarea lui preventivă de după accidentul de la Romană…
Ce vreau sa zic este ca de fapt impostura presei este o batjocura la adresa tocmai a publicului! Pana și a publicului ăla minunat in fata căruia am cântat miercurea trecută la Agnita… Publicul este ținta, artistul e mort, dar publicul este miza! El aduce bani, el face audiență, e ca la vot, el bagă buletinul in urnă. 

La fel și in cazul lui Gyuri. Nu contează durerea, adevarul. Contează scandalul care cred ei ca le vinde pagina aia virtuală…Nu! Pe noi artiștii nu ne pacăliți, voi păcălicilor! Și surpriză: nici pe oamenii aia din public pe care credeți voi ca ii prostiți, nici pe ei nu ii veti mai prosti. Sa vedem cum va veți descurca scriind voi între voi compuneri in fata clasei. Șapte clase mai jos.

Bosnia si ororile de langa noi

 Pana acum o saptamana si ceva , intr-o ignoranta  specifica vremurilor de azi,  stiam  despre Bosnia, Hertegovina, Sarska, Croatia sau  Kosovo lucruri destul de generale…Ca a fost razboi interetnic si ca ce bine ca nu s-a intamplat si la noi la fel, in martie 90 dupa evenimentele de la Targu Mures….Cam asa suna teoria vehiculata cu un puternic iz manipulatoriu, de anumiti oameni de-a lungul celor 15 – 16 ani scursi de la Pacea de la Dayton. Toate aceastea au acum o cu totul alta insemnatate pentru mine, dupa ce am stat in Sarajevo 3 zile.

      Am  vorbit cu un istoric bosniac, care munceste in baza militara internationala, alaturi de militarii americani, nemti, irlandezi, bulgari, romani, chilieni si lista poate continua pana la suma celor 34 de natiuni participante la EUFOR. Omul trebuie sa aiba undeva in jurul varstei de 45. Un tip educat, norocos ca are de munca, intr-o tara cu somaj de aproape 50 la suta. Vorbeste fluent si haios engleza, insa daca ii urmaresti mainile, tradeaza trairi intense, iar tremurul lor este usor nevrotic. Stie ca baza asta militara inseamna garantul pacii, iar pacea pentru el nu este o chestiune abstracta, ci o realitate care il face sa pupe pamantul asta greu incercat si plin de morti ingropati in oras intre blocuri, ori asa la rascruce de drum. Muhidin Tutic este musulman, dar este un om ca si noi, stam la aceeasi masa, bem cafea si radem cu pofta impreuna de gluma unui crestin de la masa, aviator, roman de-al nostru.

In ultimul mileniu, tara lui, a bosniacului, a fost  mai mult  in calea turcilor decat Mama lui Stefan cel mare a noastra, iar la un moment dat, populatia a trecut intr-o majoritate covarsitoare la islamism, probabil si din ratiuni economice, de supravietuire…Dar asta a fost o decizie luata de stramosii lui, inaintasi care  nu aveau de unde banui, ca in secolul 20 spre sfarsit, parintii si copiii bosniaci aveau sa fie vanati cam cum se vaneaza mistretii, ca aveau sa fie  luati la tinta de lunetisti sarbi prin oras, pe bulevardul central – botezat mai apoi de americani Sniper Alley-, ca  niste crestini ortodoxi si catolici deopotriva, aveau sa traga in blocurile orasului care a gazduit Olimpiada de iarna in 1984, cu artileria grea si cu tancurle!  Numai parinte sa nu fi fost in Sarajevo intre 92 si 95, cand orasul a fost asediat si inconjurat de brigazile sarbesti pe dealurile dimprejur! Ganditi-va doar la un amanunt minor: intre 92 si 95 copiii de atunci nu au mers la scoala! Ei sunt tinerii de azi ai Bosniei!

Cateva luni de zile au sapat bosniacii un Tunel al vietii lung de aproape 1 km, cu mainile goale si cu unelte primare, pentru a scapa din incercuire pe sub aeroport, tunel prin care au tinut legatura cu brigazile bosniace din munti, pentru hrana, medicamente ori tranzit pentru bolnavi… Pacea de la Dayton a fost o izbavire in 1995, cand unchiul Sam a chemat sarbul, croatul si bosniacul sa nu se mai omoare, dupa 3 ani de razboi sangeros, dupa ce Mladic si gruparile paramilitare sarbesti au ucis o buna parte dintre cele cca 110000 de victime ale unui razboi cinic, razboi care a umplut Bosnia de cimitirele devenite o amprenta arhitecturala, urbanistica, as indrazni sa afirm…Fiind atacati neintrerupt in timpul razboului, bosniacii si-au ingropat rudele pe unde au apucat, printre blocuri si strazi,  evitand un drum pana la un cimitir, care ar fi insemnat inevitabil alte si alte victime din cortegiu funerar…

Am auzit o multime de orori in astea 3 zile petrecute in Bosnia, zile in care tangential, am fost si la meciul lui Mutu et.co. 5000 de barbati, femei si copii executati de mai sus amintitul Mladic, oameni care  au fost „confiscati” de la fortele ONU…O maternitate plina cu mame si bebeulusi atacata cu rachete, tragedie in care au murit cateva zeci de mame si copiii lor  nascuti si nenascuti…Dincolo de povesti raman terifiantele imagini pe care le-am vazut cu ochii mei, urme de mine antipersonal explodate prin oras, gauri de diferite dimensiuni in peretii cladirilor civile, 90 la suta dintre ele fiind  blocuri de locuit, – cratere mai bine spus, facute de proiectile de artilerie-, dar mai ales expresia si privirea  absolut imposibil de descris  a celor trecuti de 30 de ani. O tristete  si un soi de calm de nezdruncinat, dupa ce in fiecare familie a existat cel putin cate o victima de razboi…

De aceea orice alte discutii despre fotbal mi se par lucruri lipsite de importanta, revenind la meciul din 26 martie, la care ziceam ca am fost… Nu poate insa pali gestul unor cretini, care si spun suporteri romani, care au ales sa provoace un stadion intreg strigand „Serbia” in timpul intonarii imnului Bosniac, in contextul istoriei recente despre care am scris.

Una peste alta, am vrut sa va impartasesc tuturor ce am simtit eu acolo, intr-o tara de  nu foarte departe de Romania, care intr-o vreme nici ea  foarte indepartata, a simtit sabia cum joaca prin trupul ei superb de altfel. Si am vrut sa va transmit cu toata smerenia, ca inca e bine la noi in tara, ca orice ar fi, trebuie sa ne luptam cu  putere  si cu  minte, sa impiedicam sa se mai intample vreodata o asemenea nenorocire. Iar aceasta nenorocire, poarta un nume simplu si nearticulat: RAZBOI.

Tunelul de sub Aeroportul Sarajevo

Interviu cu prima femeie din Politia Militara in misiune internationala

Cu istoricul Bosniac si militarii romani din EUFOR

Cel mai mare cimitir din Balcani.

Blocuri de locuinte din centrul orasului Sarajevo

In baza militara EUFOR

La treaba cu Dan Veres.