Cronica emisiunii Folk Bun cu Ivan Patzaichin si Nicu Covaci, Rock FM, 11 septembrie 2017

Este greu in astfel de momente rare, sa eviti cuvintele mari. Incerc sa ma tin departe de exaltarea multor oameni din presa – exaltare vinovata sau nu – care atunci cand au invitati de mare calitate, impacheteaza mereu in senzational intamplarea in sine, de multe ori  colegii de breasla „murdarindu-se” la gura – nu de engleza,  vorba baietilor de la Parazitii – ci cu putina glorie „imprumutata”. Socotesc eu ca niciodata gloria unor oameni ca Ivan Patzaichin si Nicu Covaci nu poate fi nici intinata si nici atinsa de acel derizoriu, in care o parte a presei de astazi ar putea-o trage chiar fara voie. Si in seara de luni 11 septembrie, emisiunea Folk Bun a fost cred, doar o gazda discreta a unor zei care nu si au pierdut maretia si mai ales modestia de dupa aparenta cadere din Olimp.

Caci da, multi oameni grabiti si inarmati cu argumente legate de o zgomotoasa evolutie, au tendinta sa-i reduca pe oameni ca Ivan Patzaichin si Nicu Covaci la dimensiuni comune, iar aceasta „comunizare” este totusi v-ati prins, un pui mic si perfid al marelui comunsim.

Este cred inutil sa argumentez de ce l-am invitat pe Ivan Patzaichin la o emisiune de folk, dar pentru cei putini care nu stiu, spun ca Ivan este de mai bine de 20 de ani de cand stiu eu (perioada este cu siguranta si mai lunga) spectatorul cel mai constant si mai discret al concertelor din folk si rock, de altfel a si amintit in cateva randuri de fosta Casa Eliad, un adevarat Cartier General al folkului de dupa evenimenimentele din decembrie `89. Acolo la Casa Eliad, (o casa de cultura atat de goala de continut astazi), – paradoxal, daca ne gandim ca spre deosebire de anii 90-2000,  Eliadul a fost  reabilitat de Primaria sectorului 3 – s-au scris pagini de istorie ale folkului, asa cum nu se vor mai scrie vreodata! Acolo in fieful lui Valeriu Sterian si al lui Doru Stanculescu, in „casa” pastorita de Mircea Bodolan, Doru Rizescu si regretatul Cristi Gindasanu au cantat nu doar artistii folk, ci multe alte personalitati din rock si blues, nu pun la socoteala pleiada actorilor care au frecventat locul. Au fost mai multe inimi care au batut acolo, dar ultima operatie pe cord deschis a insemnat si disparitia locului de poveste Folk Club Casa Eliad. Cu amintirile astea pretioase a venit Ivan la microfonul unei emisiuni care se incapataneaza sa spuna ca folkul poate fi inca acea poezie cantata care ne-a facut tuturor o secunda de viata mai frumoasa.

      Aparitia celeilalte legende romanesti autentice Nicu Covaci a fost de fapt rezultatul unui mic complot, impreuna cu Alin Dinca si cu managerul Phoenix am pregatit surpriza care avea sa fie una evident primita cu bucurie si de Ivan, dar si de public. Probabil ca o astfel de alaturare a doua personalitati, una din sport si una din muzica, ambele de o valoare colosala i-a mirat pe multi, dar mirarea a fost de scurta durata, ambii invitati simtindu-se extraordinar impreuna si completandu-se mai mult decat m-as fi chinuit sa reglam noi ceva, sa organizam vreun interviu special, care s-ar fi dorit  epocal, sau mai stiu eu cum.

Firescul celor doi oameni – pentru ca inainte de a deveni doua figuri emblematice fiecare in domeniul lui, Ivan si Nicu sunt niste oameni pusi pe munca si cu suflete mari de romani – firescul celor doi  ziceam,  a facut ca misiunea noastra a gazdelor din studio sa fie una mult mai usoara. Ivan ne-a povestit despre cum a invins curentii si valurile in proba de la Olimpiada, iar Nicu ne-a declarat pentru a cata oara ca va fi pana la capat acelasi luptator impotriva raului care trebuie starpit, iar aici nu avem cum sa nu il credem, pentru ca spiritul lui justitiar a fost cel care ne-a facut pe toti sa il iubim.

A avut Nicu Covaci si un eveniment fericit de anuntat, concertul de a doua zi din Beraria H, unul dintre acele concerte aniversare care au bucurat anul asta pentru a cata oara generatiile de rockeri care au crescut cu muzica Phoenix, parinti, copii si nepoti deopotriva. Si aici am sa spun ca la anteriorul spectacol de la Arenele Romane am fost vrajit de multimea de artisti stransa in jurul marelui haiduc al muzicii romanesti, de emotia si de cantarea exceptionala care a fost, chiar asa in conditiile in care s-au perindat pe scena zeci de artisti! Nu-i la indemana oricui asta, iti trebuie experienta, stomac si portia aia de genialitate care il face pe Nicu atat de special! Si carei trupe din lumea asta ii este dat sa faca un concert in care sa se cante doar cantecele ei, sa dureze cateva ore si toate piesele sa fie hituri, sa fie cantate de absolut toata lumea din public, vers cu vers?

Si asa ca de final, am consemnat  o alta premiera, difuzarea la Folk bun a primului cantec publicat de  Cristi Buica pe noul album, „Unii canta altii beau”,  care a avut darul sa ii aminteasca mai ales lui Nicu de cisternele de bere baute in ultimii ani, pentru ca deh, Spania e torida aproape tot anul.  Si aici recunosc, as fi facut la fel…poate nu cisterne, dar asa vrem doua butoaie ca la Calafat, tot as fi ras.

Multumesc Ivan Patzaichin, multumesc Nicu Covaci, sper sa ne mai  vedem de multe ori in viata asta, in formula asta! Si da, Folk bun la toata lumea, cum e obiceiul locului.

 

 

Folk bun la Rock FM, 21 august 2017. Ediție înregistrată la Calafat, care ar fi trebuit sa poarte un nume: „Magia serilor din SUD”.

Printr-o socoteală a celui care guvernează viețile noastre, vreme de douăzeci de ani nu am mai călcat prin Calafat, orașul pe care l-am cunoscut pe când aveam eu in jur de douăzeci de ani, când într-un decembrie înghețat, căutam cu Teodora Ionescu un loc unde să ne încălzim, după ce descoperisem cu uimire că în urbea olteană nu existau taxiuri! Teodora, cel mai tare jurnalist radio folkistic și atunci și acum, a încheiat discuția noastră filosofico-muzicală adormind înfrântă de frigul năprasnic de afară, în poziția in care noi conversam, aplecați pe un calorifer uriaș de pe holul unui camin pe unde erau cazați folkiștii participanți la Festivalul Floare de Ger.
     

 Nu știu sigur dacă în noaptea aia sau în următoarea, am trăit una dintre cele mai interesante nopți din viața mea, probabil intr-o camera/sala/birou din casa de cultură, în compania blândă a aceluiași Dan Vană, un om și artist prea mare pentru un oraș atât de mic, în care m-am delectat cu toate cântecele de geniu ale lui Dinu Olarasu, aflat chiar atunci la un moment de cotitura a unei relații care îl macina și îl inspira deopotrivă, dar și cu poveștile pline de haz ale lui Cristi Buică, care ne-a povestit cu inima deschisă despre perioada lui plină de suișuri și coborâșuri traita alături de poetul Adrian Paunescu, un Paunescu în plină revenire după reculul provocat de căderea comunismului. 

         Toată aceasta experiența concentrată în probabil mai puțin de 48 de ore a rămas intacta undeva în amintirea mea, ca și cum ar fi fost ieri. A… și mai era și dragul de Majay Gyozo, autorul celebrului cantec Totusi iubirea, pe versurile lui „Grasu”, evident… Acel Majay, cel care a înmărmurit stadioane pe vremea Cenaclului cu vestitul refren „Și totuși exista iubire/Și totuși exista blestem/Dau lumii dau lumii de știre/Iubesc am curaj și ma tem”, mi-a rămas pentru totdeauna în inimă pentru talentul, delicatețea și modestia lui uluitoare!
8 August 2017. 


Au trecut 20 de ani… Calafatul a rămas in urma cu noaptea lui vrăjită, cu festivalul pe care l-am câștigat atunci- si acum țin minte că premiul a constat intr-o sumă destul de frumușică in marci germane- (hei heeei, UE era departe), apoi în vara următoare s-a dat startul Taberei de folk de la începutul lui august, iar ușor, ușor toată floarea cea vestită a folkulu a început sa vină la taberele din următorii ani, ca un bulgare de zăpadă pornit din vârf de munte. Anii au trecut ca vântul, eu am făcut trupa și dispărut din folk vreo 10 ani după „stagiul de maturizare” alături de Cristi Paturca și KM 0, Olarasu a trecut peste momentul de cumpăna, acum are un băiat mare și mulțime de cântece compuse de atunci pana acum, briliante care alină sufletele tuturor îndrăgostiților eterni, Buică a ramas același soldat pe meterezele Reșiței, adevărului și muzicii cântate până la ultima celulă, iar despre Majay nu mai știu aproape nimic, dar mi-am promis că am sa îl caut în curând, sa-i spun cât de mult îl iubesc pentru noaptea aia de vis și nu doar pentru ea… Teodora nu se pune, doar am crescut sub ochii ei, la radio. Pe Dan Vană aveam sa îl revăd tot după 20 de ani și bucuria a fost mare să ne simțim la fel de aproape ca și cum noaptea aia ar fi fost alaltăieri…


În rest, tot ce a fost în seara lui 8 August 2017 este deja istorie, una recentă, dar la fel de specială ca cea despre care am scris mai sus. Ce aș putea scrie despre ce s-a spus în emisiunea de luni? Bucuria revederii cu oameni dragi din vechime dar și cu oameni la fel de dragi care au apărut pe parcurs in muzica folk, atât de anacronică în opinia multor ascultători de curte nouă… Cât vor fi oameni ca Adi Bezna, Ovidiu Mihailescu, Raluca Marinescu, Dani Făt, veteranul de acum Cristi Buică, Diana Roșca, Ionuț Mangu, Emeric Imre și Radu Gheorghe (așa ca sa trec in revista intervievații ediției Folk Bun din 21 august), povestea merge mai departe!

   Și chiar de ar fi prin absurd ca folkul sa dispară mâine, nimeni nu-mi va putea smulge din suflet  magia nopților din sud, bucuria nopții când am fost toți ca frații, înaintea zilei când era să mor.